Se fac - este cumva la modă - tot
felul de antologii. Eu însumi public pe pagina mea de facebook o antologie de
autor, selectând poezie proprie, dar, trebuie să recunosc, rar se rătăceşte un cititor
s-o deranjeze, s-o scoată din ritm, ăla care e, cititorul ziceam, nu ritmul
interior pe care îl scandez cât încă mai vegetez. Te poţi gândi că nu eşti
într-un pustiu singur. Mai e un nebun bătut de soartă, sau bătut de caniculă,
care caută o oază.
Dar nu despre mine vreau să vorbesc
ci despre omul căruia i s-a luat filarmonica. E greu să poţi accepta că ţi se
poate lua până şi visul, visul după ce l-ai visat, pentru care ai bântuit la
porţi, între vii şi morţi, umilindu-te şi întinzând mâna să mai poţi cumpăra o
tubă, un corn englez, o harpă, să-ţi împrospătezi alămurile, să înlocuieşti un
violoncel. Ai scos din propriul tău portofel ultimul bănuţ pentru buchetul de
flori pe care dirijorul să-l ofere prim solistei la final. Dar cel mai greu a
fost când ţi s-a cerut să mai reduci de
la orchestră un post, chiar mai multe dacă se poate şi ţi s-a sugerat că cel
mai potrivit din toate, în capul listei ar fi dirijorul, că oricum el n-are instrument
şi are un salariu prea mare.
Se fac antologii ziceam, dar niciuna
ca O
antologie subiectivă a poeziei româneşti de azi a lui Jean Dumitraşcu.
El o face ca un îndrăgostit de muzică sinfonică şi poezie, căutând răspunsuri
la o mulţime de întrebări. Un autor şi o singură poezie...
Rătăciţi-vă pe pagina lui şi daţi un
vot! Statistic, cu cât vă rătăciţi mai mulţi, câştigă poezia românească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu