Curtea largă din
fața bisericii, de obicei generoasă cu umbra, coborâtă pe crengi din frunzișul
stejarilor înalți și din cetina brazilor, lipită în iarbă și fixată de
tulpinile copacilor, abia de mai făcea față pâlcurilor de legionari venite din
satele vecine, care nu mai avuseseră loc în biserică. Se înverzise parcă și ea,
umbra, strivită între verdele frunzișului de deasupra, verdele ierbii și
agitația celor îmbrăcați in cămășile lor verzi, cu diagonală și pistol la șold,
ce parcă nu mai aveau răbdare să aștepte.
Înăuntru, în
biserică, aerul devenise aproape irespirabil. Slujba era pe sfârșite și urma
partea cealaltă a spectacolului, cea care trebuia să înalțe evenimentul ca un
corolar la rangul de nuntă legionară.
Doar
Tobârlan în portul lui alb de țăran(și mireasa), făcea notă discordantă acolo în
față, în strana lui, prima strană de lângă altar, spre răsărit.
Și mireasa, și
el rămâneau încruntați. Fiecare în propriile griji. Popa Gheorghe nu îndrăznise
să-l roage să lase strana unui invitat. Nici n-avea cum! Era socru mare! Îi
citise deja sictirul în tăișul ochilor.
„Oare băieții
lui nătăfleți n-or fi văzut? Casa asta vopsită verde, că e numai fațadă?...
N-are pereți, n-are acoperiș!...” gândea ăl bătrân.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu