50. tropar
băut-am apa sfinţită întâiul
și înnoită pare sǎ fie faţa lumii
m-am bucurat de taină
întru hristos și-mi simt
trupul curăţat
de păcatele cele multe
cugetul e ca un drum deschis
mă arunc în vâltoare după cruce…
subţire ca peștele și ca el
de ager prind crucea
apoi din casă în casă
o înfăţișez cu smerenie
celor care-mi deschid
ion mi-e numele
şi v-am adus un tropar
mănunchi de busuioc
înmuiat în apa sfinţită
a iordanului
51. nordul de literǎ
ţin aproape linia sinuoasă
a valului înotând pe spate
cu branhiile
sincronizate la tastatură
fiecare literă pare
o gură de metrou
prin care se resorb
în plămâni
călătoriile
expiraţie-inspiraţie
în ecou...
au urcat în tren
şi gările din care am plecat
pilotez un vehicul amfibie
halou
scufundat
într-un ocean de absint
nor de argint
cǎlǎtor
prin gǎurile negre...
mi-am luat oraşul
grădina publică
străzile pavate
cu piatră cubică
pădurea
în delirul culorilor
claxonul salvărilor
răsturnat în holul
cinematografului lumina
în însângerata iarnă
când ne-a crescut brusc
adrenalina
şi la spitalul judeţean
s-a tras
într-un cetăţean...
retras
în crevasele tastaturii
îmi feream oasele
de glonţul
ce mǎ putea atinge
prin geam
52. pǎdurea scufundatǎ
m-am războit cu o caracatiţă
jucându-mă cu focul
braţele-i întinse
prin tavan şi pereţi
au rupt vălul albastru
aveam prieteni fete băieţi
împleteam cuvinte din ţipirig
nu eram un sihastru
insipid
delimitând locul
cu sârmă ghimpată
caracatiţa m-a împroşcat
cu cerneală și frig
am văzut atunci
pădurea scufundată
53. poem uitat
dinspre nord vin cuvintele
soldaţi în refacere
obosiţi sub pielea lor transparentă…
în sângele gros coclit
în loc de steaguri
bandajele albe abia mai fluturǎ
pâlcuri pâlcuri
în propria umbra
se așeazǎ pieziș
potrivindu-și timpul
dupǎ mușchiul copacilor
și sunetul cornului
dupǎ clopotul mut
soarele însemnat de suliţi
se zbate la capǎtul zilei
doar nordul nu minte
literele ies în lumina
lǎptoasă ca râmele
calea lactee e un câmp arat
în urmă păsări de noapte
răscolesc brazdele
54. lebede albe
oase albe de voievozi
sub clopotele
mânăstirii dorm
lustruite
în clepsidra veacurilor...
rareori tulburate
de vânturile nordului
se trezesc în tăcere
mișcă lespezile ferecate
ale nopţii
și se strecoară
ca-ntr-o părere afară
cu gâturile lor înalte de lebădă
cu chef de plimbare
dau o raită în sus și-n jos
albind asfaltul
căii lactee
apoi ascultă uimite
...tot mai stins bate în toacǎ
inima crucii
flǎcǎrile comorilor
nu mai joacǎ pe munţi
munţii tot mai tociţi
și uriașii
mǎrunţi...
55. nord de stea
recunoşti că ţi-am spus fiule
să bei apă doar din fântâna
pe care-o cunoşti
altfel s-ar pierde-n nisip
umbra ta verde
precum coaja de nuci
într-un răboj fără chip
nu ne e dat să murim
de mai multe ori
nu știm ce-am face
cu mai multe vieţi
transhumăm lerui-ler
cu pădurea de cruci dinapoi
și-nainte cu pădurea din cer
când va bate clopotul în dungă
ai să simţi tropotul cailor
însoţind paşii tăi clătinaţi
treci o singură dată prin strungă…
ei toţi se vor strânge bărbaţi
de pe văile lor pe valea ta
tu cu fiul tǎu crud de mânǎ
vei desluși în fântânǎ
nordul de stea
56. mlaștinǎ alba
suntem o ţarǎ tristă
o ţară nu un popor
popoare s-au mai văzut
călătoare prin deșerturile roșii
strǎmoșii în munţi
i-au păstrat vie fiinţa
bărbaţi asprii bărboși
n-au încercat umilinţa
dǎdeau roată cu privirea
de la sud către nord
cu credinţa în inimi
și sabia curbată la șold
la lună plină coborau zările
scuturându-se de pietre
și se primeneau răsolind
tăciunii din vetre
reveneau pe munte cu zorii
luînd cu ei de izbavă
mirosul de femeie al pâinii
și pentru zei ulciorul cu otravă
descenușate de suflete iubitele
își spălau trupurile în apa norilor
și se-ntindeau la rǎspântii
mlaștină albă – cuceritorilor
57. patru cǎlǎreţi
sunt steaguri
pe fundalul imaginii
patru călăreţi porniţi spre nord
îşi scutură colbul
în colţul paginii…
coborâţi din şa
clatină umbra unui copac
întinsă ca o apă stǎtută
de atâta mers
le-au încolţit unghiile
scormonesc locul în iarba uscată
dacă au norocul sub cazma
va ţâșni izvod
şi zăresc în oglindă cele patru zâne
dansând în aburi
au feţele acoperite
cu maramă şi pe umeri
aripi de fluture
corpurile lor scrise cu litere albe
îşi fac vânt şi se despletesc
de parcă ar fi
ierburi vii
ritmul devine mecanic
trompeta cade ca o secure
sprijinită de aer
se izbeşte de copacul
ce rămâne drept –
cu noaptea prăvălită
peste tot…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu