(Alte fotografii
mişcate)
Trupul perfect
cambrat dedesubtul rochiei negre, uşoare, elegant de simplă, cu tăietură
îndrăzneaţă în acelaşi timp, nu părea stingherit de privirea-mi iscoditoare ce
nu se mai putea dezlipi să-l atingă din clipa când am intrat. O zărisem din
prima, urcând la etaj pe scara interioară din lemn, în spirală, printre
rafturile de cărţi ce umpleau cadrul până în tavan. Cu fiecare treaptă se deschidea
în faţa mea tot mai mai cuprinzător perspectiva când s-a aşezat la masa celor
trei domni, picior peste picior, susţinând parcă un ritual de vrăjire, corect
alcătuit din mişcări destinse şi zâmbete enigmatice, uşor complice, care parcă
fără voia ei, eliberau discret sub croiala modernă, albul pictural,
fosforescent al pielii. Scânteieri de linii alungite şi uşor curbate, încurajau
excursul pe care ochiul meu şi-l îngăduia înainte de a recunoaşte că ceea ce
percepuse din prima clipă, se împlinea la superlativ. Sânii mici parcă-i
simţeam cuibăriţi şi calzi în căuşul palmelor mele ce înfloriseră sub masă,
precum două corole deschise. Tunsura scurtă, ştrengărească, accentua o
feminitate aparte, liberă şi necăutată, dincolo de modele.
S-a ridicat în
picioare, nu după mult timp, îndreptându-se către masa noastră. Am realizat că
sărbătoarea numai a mea, indubitabil se încheiase şi cu cât se apropia, în
rumoarea din sală ca să o pot auzi, urmăream doar mişcarea buzelor.
Conversaţia cu
patroana, chiar dacă pierduse din intimitatea pe care mi-o creasem de unul
sigur înainte, mi-a întărit convingerea că am în faţă un om admirabil. În
elocinţa ei se întrezărea avocatul din cealaltă profesie liberală, pe care nu
şi-o abandonase. Nici nu se putea altfel!... Nimeni nu-şi asumă uşor aventura
care te poate pierde pe drum!
„Comerţul de
carte e ca şi cum ai face fum fără foc. Degeaba materia primă, mijloacele,
reţeaua de desfacere, o bază solidă de calcul, dacă n-ai cititori. Cum să fie
cultura – o afacere?”
Coborât pe
pământ, să explic! Mă aflam aseară într-un local în care mai intrasem de câteva
ori, librărie/ ceainărie/ bar şi un mic spaţiu pentru spectacole. N-o
să-i dau numele, căutaţi-l!... Mă adusese acolo Lecţia
lui Eugen Ionescu. Spun asta, ca să nu fiu obligat să recunosc
faptul că practic prietenul Nae, scriitor ca şi mine, mă scosese din hibernarea
care se instalase apatică în bârlogul meu, la începutul de iarnă.
Am traversat
oraşul pe jos printre fulgii primei zăpezi. Când am ajuns, spaţiul nu tocmai
darnic dar plăcut, mobilat cu gust şi, întotdeauna dăruit cu o muzică bună ce
se insinua din pereţii acoperiţi cu cărţi, era deja umplut de multe perechi de
tineri. Tineri frumoşi şi cuminţi ce se sorbeau din ochi, mai abitir, pe măsură
ce nu mai aveau ce sorbi din ceştile cu ceaiuri aromate, sau din paharele cu
licori speciale, în aşteptarea spectacolului. Trebuie să recunosc, în tinereţea mea, fetele nu erau atât de frumoase!
Vinovat să fie fumul de ţigară, sau fulgii de nea de afară ce dansau bezmetic
ca-n oglindă, în lumina filtrată prin geam?
Lectura piesei,
însufleţită mai ales de superba actriţă Luminiţa Borta, mi-a readus în memorie,
îndrăgostitul din mine, permanent şi absurd de nemărturisit. Spre
deosebire de personajul din piesă, eu nu am ştiut niciodată să adun şi în
consecinţă, am scăzut mereu din dorinţă.
O seară tristă
până la urmă şi un nume exotic şi nemărturisit din lunga mea listă, încă unul...
scăzut. Dorami, ce nume frumos avea patroana!
Aveam să aflu
curând că Dorami şi-a părăsit pe rând ceainăria, librăria, barul şi a plecat la
Paris. Poate că adunând a fost dor un vis dintr-un gând...
