A plecat spre editură şi m-am eliberat de el, noul meu roman
CASA ROŞIE.
Cu atâta durere în jur, soldații se obișnuiseră și uneori
după un timp în care își depășiseră spaimele ajungeau să se joace cu moartea.
Se făceau pariuri demente înainte de luptă, povestea Titi la o masă în grădina
lui Vasilescu, sub măr, în jurul unei sticle cu țuică unde întâmplător mă aflam
și eu ascultând cu interes.
Alergam în nebunia noastră în zig-zag cu mantalele
descheiate fluturând în fața gloanțelor, cu speranța că trupurile subțiate de
alergare nu vor fi atinse, și doar faldurile mantalelor vor fi străpunse. Seara
în tranșee la sfârșitul atacului, în lumina lunii, fiecare din cei rămași în
viață își numărau câte gloanțe străpunseseră mantaua. Cel cu mai multe morți câștiga
pariul.
Ne depărtasem în avanposturi de restul trupelor. Cam la
cincizeci de metri în stânga era cantonul din care zărisem cum trei ruși au
rupt-o la fugă către salcâmi. Se potoliseră schimburile de focuri. Din canton
nu s-a mai tras. De fapt nu se mai trăgea de nicăieri. Noaptea adusese liniștea.
Am intrat în canton cu baioneta desfăcută la armă. Mă gândeam
că pot găsi ceva de mâncare. Deschizând ușa am simțit mișcare și degetul mi-a înțepenit
pe trăgaci. În mână cu o lumânare a ieșit de sub masă o ființă ca o întruchipare
a spaimei. Tânăra încerca să-și acopere pieptul cu mâinile încrucișate, dar lumânarea
pâlpâia căutând parcă albeața sânilor prin bluza sfâșiată. Cu ochii în lacrimi,
era din alt film!
Cu siguranță fusese violată de cei trei ruși care fugiseră în
salcâmi. Dar ce căutase acolo pe linia frontului, la canton? Exista o explicație.
De fapt linia frontului se apropiase în ultimele ore…
În flacăra slabă a lumânării fata se agăță cu privirea rătăcită
de ochii mei și o imensă milă m-a cuprins dintr-odată.
Mi s-a părut că semăna cu Suzi. Trebuia să gândesc repede, până
ce nu intra vreunul dintre camarazii mei. Atinși în fiecare secundă de moarte,
cum s-ar fi putut abține să apuce flămânzi, poate în ultimele lor clipe, din
fructul plăcerilor vieții. Citeam pe fața ei că n-ar mai fi rezistat unui viol.
Cu atenția exacerbată de emoție, observasem în întuneric o pătură
făcută ghemotoc la un capăt al patului. Am strâns-o repede și i-am întins-o făcându-i
semn să se înfășoare cu ea și să fugă prin spate unde se mai întrezărea o ușă.
M-a strâns de mână și mi-a arătat pe o policioară o oală de pământ plină cu
lapte și într-un coșuleț cu toartă o bucată de brânză înfășurată într-un ștergar.
I-am luat lumânarea din mână și i-am apropiat-o de obraz. Era frumoasă
rusoaica! și bătându-mi pieptul cu palma i-am zis:
–Eu, Titi. Titi!...Tu?
–Mașa! Меня
зовут Mаша.
(Din capitolul 4. Violul. Schiţă de roman)
