Nu poţi fi decât un mare scriitor,
să poţi crea din două lumi sau mai multe, una singură, puternic individualizată,
doar a ta, care să fiinţeze după regulile tale şi să se întâlnească atât cu
realitatea, dar mai ales să nu piardă din vedere fabulosul amestecat cu istoria,
care şi ea e fabuloasă în realităţile ei.
Am mai avut senzaţia respectivă,
călătorid în spaţiul şi timpul unor cărţi importante ale unor scriitori sud-americani,
citindu-l pe Saramago, sau pe Vodolanski mai ales în Laur.
Ce îi leagă pe cei numiţi sau
nenumiţi de mine aici? Eu cred că poezia cuvântului, ritmul interior care te
vrăjeşte mai întâi ca un descântec, prin meşteşugul de a te înfăşura şi lega la
ochi ca să poţi accede liber, fără prejudecăţi, în lumea prefigurată de Crângul
călător al unui Marin Zăpadă. Crângul dintre lumile timpului şi spaţiului, împăraţia
magiei în care nu pot intra decât cei aleşi.
Nu vreau să povestesc despre carte,
nici despre personjul principal, Dumitru Bălăureanu şi nici despre fratele lui
geamăn, oraşul Alexandria. Nici despre cai, despre hoţi de cai, despre
ibovnice. Nici despre scena vieţii şi cea de-a doua scenă care e cimitirul,
unde se întâmplă lucruri. Despre obiceiuri de mult uitate, Tontoroiul femeilor,
sărbătoarea Zărezeanului, dansul Căluşului, cântecele lui Momoc…
O face cu siguranţă mult mai bine
deât mine, mă repet, marele scriitor Ştefan Mitroi. Eu nu am decât să pun o
scară şi să ridic în biblotecă pe raftul cel mai de sus, lângă Goarna lui
Tuturuz, acest recent roman.
Adu-ţi aminte să nu uiţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu