Mulţumiri pentru SEMNAL Jean Dumitraşcu!
vineri, 26 august 2022
Poezia ca frunza
miercuri, 24 august 2022
Lansare cărţi
Jurnalul cărţilor esenţiale
luni, 22 august 2022
Noul Sisif
(Din ciclul Plai bălai, al pamfletarului...)
Adevărurile în
istorie ca și în mit sunt cel puțin trunchiate. Vremea adaugă însușiri noi care
depășesc statura inițială, la fel cum
umbra unui om se lungește, sau se adună, după cum cade lumina soarelui.
Să-l luăm de exemplu
pe Sisif, tatăl lui Ulise. El a rămas în memoria matricială, cu perseverența sa
de a împinge până în vârful muntelui piatra, care, nestatornică, se va
rostogoli de fiecare dată la vale, omul trebuind s-o ia de la capăt cu cazna
lui în infern.
Mai știe cineva
că Sisif ar fi fost de fapt cel mai viclean dintre muritori? Păcălindu-și
propria moarte și încercând să-l păcălească pe Zeus și să devină nemuritor?...
Mă uit la Halep
cum în fiecare turneu pornește de jos și urcă pe munte, sfidând resursele sale
fizice, rostogolind peste fileu un bolovan din ce în ce mai greu, și, aș fi
înclinat să o compar cu Sisif.
De fapt aş face
o mare greșeală, cum suntem predispuşi să facem toți! Simona chiar nu păcăleşte
pe nimeni!
Adevăratul Sisif
seamănă cu Ciolacu, de fapt într-o oglindă răsturnată imaginea rămâne la fel
aşezată. Ciolacu seamănă cu Sisif. El a primit bolovanul său, un PSD din
clăbuci de săpun şi cu viclenie și minciuni îl umflă la pompă în fiecare zi, ca
să-i fie uşor să-l urce pe munte! Drept că e un munte de prostie, la mâna şi a
liberalilor şi a celorlalţi.
Am văzut undeva
la Haga, cu ani în urmă, dar mi-a rămas în memorie, prin geamul unei Galerii de
artă modernă, arta în stare pură. S-au schimbat planurile. Perspectiva are altă
lumină. Azi arta e întinsă pe jos, nu pe
sus ca-n Capela Sixtină(vezi fotografia).
Mitul modern al
unui nou Sisif, pedepsit de zei să urce pe Colina Infernului, a spart în mintea
întraripată a vizual-artistului, ce-o fi fost el!... A spart cum ziceam, într-o
mulţime de coji de ouă(dimensiunea operei sale depăşind limitele unui concept
strict!). Libertatea debordantă a novatorului neputând fi îngrădită, mai
degrabă, viziunea sa făcând parte dintr-un sistem integrator îngăduit doar
filozofilor.
În perplexitatea
mea măruntă, am scrutat, privind îndelung prin geam să mă dumiresc asupra
măreţiei sensurilor. Din păcate, un soare pieziş interfera acuitatea demersului
meu. Totuşi, matricea vieţii, reprezentată de cojile de ouă împrăştiate într-un
echilibru al scenariului în cadru, din care plasma osmotică se deversase,
amestecând gălbenuşurile, colcăia de embrioni gata să se războiască între ei cu
timpul. Fiecare în piatra lui sisifică, pe propria lui colină, într-o coloană
în mişcare.
În faţa
coloanei, ca un cap de pod, un om singur, lipsit de cap, călărit de un alt om
singur(dedublarea!) şi el fără de cap, cu un rucsac în spinare plin cu ouă.
Surprinzător,
violenţa lipseşte din acest tablou. Rămăsese doar blândeţea acelei voci. Nicăieri
nu curgea sângele, ceea ce însemna că aşa a vrut artistul, să împace personajul
dual, cu destinul. Doamne cât semăna personajul cu bunul Ciolacu!
duminică, 21 august 2022
Casă la roşu
Nu poţi fii cu adevǎrat un scriitor important dacǎ nu ai trǎit
întâmplǎrile personajelor tale la propriu, dacǎ nu gǎsești în cartea de care
tocmai te-ai eliberat, însǎși viaţa ta. Ficţiunea poate juca rolul ei
important, doar dacǎ se bazeazǎ pe trǎiri și fapte din locuri umblate de tine
cu piciorul, într-una dintre vieţile tale pe care ochiul camerei de filmat le-a
înregistrat deja în tainiţele procesorului tǎu personal și rǎmâne ca montajul
sǎ le recompunǎ, dându-le forma finalǎ, ţesând cum vrea el firul poveștii şi
adăugând magia. Știinţa aceasta a montajului dǎ modernitate textului, nu
întorsǎtura frazei pe care de altfel, prin exerciţiu, mulţi o pot stǎpâni. Ea e
cea care te poate face sǎ nu mai lași o carte din mână pânǎ n-o termini de
citit.
Din punctul acesta de vedere, nu pot afirma că sunt un scriitor
important,(ar fi culmea infatuării!), dar pot susţine cu mâna pe inimă, cărţile
mele importante, atât Guşterele(Tobârlanii), cât şi Dosarul Albaştrii, şi acum
Casa Roşie se bazează pe lucruri şi fapte care mi-au marcat existenţa.
Şi mai au ceva în comun, dacă le priveşti în desfăşurarea lor ca într-o
oglindă a sufletului. Prima versiune e voit scurtă şi densă, pentru ai da posibiltatea
cititorului să o parcurgă dintr-o răsuflare fără să-l plictiseasă, cu acumulări
continuie, cu reveniri temporale incitante, care solicită din plin atenţia şi
paticiparea celui care lecturează.
Şfârşitul aduce cu el o uşoară nemulţumire. Unele personaje şi-ar fi
dorit mai mult. E greu să admiţi rolul tău în poveste, dacă nu eşti Zmeul sau
Făt Frumos. Tu însuţi ca scriitor simţi că ai lăsat o poartă deschisă pentru a
putea reveni. Musai ar trebui să revezi şi să întregeşti cartea. Cu siguranţă
autorul este întâiul care ştie că va urma o ediţie viitoare.
M-a întrebat odată la Sibiu, Silviu Guga, de ce revenirile asupra unei
cărţi scrise are la mine un caracter întrucâtva programatic? Nu ştiu dacă
explicaţia mea l-a mulţumit atunci şi încerc să argumentez şi aici.
Consider că scriitorul are un timp al său pe care dacă din diferite motive
nu l-a întrebuinţat drămuindu-l parcimonios şi eficient când trebuia, spaţiul
se îngustează. Eu ca prozator am început foarte târziu, cei care mă cunosc ştiu
deja motivele cumva fortuite. Ştiu de ce spaţiul meu de joc a devenit foarte
mic, existând teama că nu pot termina ce am început. A trebuit întotdeauna să
sar peste etapa de sertar care sedimentează şi aşează lucrurile. Am preferat să
scot la lumină eboşul, schiţa de roman, casa la roşu, cea care împlineşte
rotund visul. Există riscul ca proiectul întregit să-şi piardă din supleţe şi
tencuiala să îngreuneze zborul.
Îmi voi asuma, sau nu, acest risc!...