Suntem
numai frunzapândind
dezrădăcinarea
luminii
semn de mare
călătorie
Spectacolul de gală cu ocazia decernării
premiilor Traian T Coşovei a început pentru mine, sub imperiul unor dificultăţi
tehnice de captare în memoria telefonului a unor imagini foto şi video, care să
poată pune la dispoziţie după ceremonie, probele martor că Direcţia 9 este singura
capabilă să menţină vie şi indestructibilă, legătura strânsă dintre lumi. Demonstrând
într-o vreme neprielnică dezvoltării culturii şi civlizaţiei, că viitorul este
născut în trecut, modernismul nu se poate fără tradiţie, filosofia nu e
posibilă fără poezie(i-a scăpat un porumbel lui Mircea Arman, marele filozof de
la Tribuna, pentru că aşa a vrut el!) şi în general, valoarea nu se poate naşte
din nimic.
Ulterior, când calitatea imaginilor a
crescut şi razele reflectoarelor au permis umbrelor mişcătoare să prindă contur
şi substanţă, am realizat că fenomenul nu se datorase neîndemânării mele, sau
vreunei anomalii a fluxului de inductanţă, ci aurei lui Traian T Coşovei şi emoţiei
sale la reîntâlnirea cu Ştefania şi prietenii, mai vechi şi mai noi.
Vă invit să aveţi răbdare şi să ascultaţi
vocea caldă, firavă, dar atât de puternică venind din caierul acela de raze ca
o inimă pulsând, şi, întrebaţi-vă unde începe şi când se termină firul împletit
al rostirii gândurilor celor doi buni prieteni, Coşovei şi Cipariu.
Imaginile au căpătat claritate,
câştigând în pixeli, odată cu apariţia în scenă a lui Tic Petroşel, însoţit
îngereşte de Valerie în Brumariada unui dans al vocilor, ca o bucurie
împărtăşită. A fost acolo la Muzeul literaturii desigur şi Emil Brumaru.
Strălucirea au adus-o în scenă la
final, spre încântarea lui Suciu, veşnicul îndrăgostit de frumos, cele patru
graţii, studentele din ultimul an de la teatru. Ar fi vrut el Suciu să le lase
repetente să le ţină mai mult aproape, măcar încă un an, dar talentate fetele, recitând
din Traian şi-au impus vrerea, şi-au rămas între ape, ca asistente, doar cât
timp a durat premierea…
O seară frumoasă pe care am întrerupt-o brusc, uitasem să-mi iau cu mine medicamentele şi a trebuit să mă grăbesc spre casă. https://youtu.be/jSrgQzmIBJE
Probabil că această tabletă nu va fi citită AZI la cel mai important evenIment al toamnei poetice. Gala Traian T Coşovei
Lăsându-l
de-o parte pe Adrian Suciu(azi are treabă!) cu al lui „Nimeni nu știe cum e să
bei atît de singur încît să dai nume țuicii tale”, am pornit de la un interviu mai
vechi al lui Ioan Es Pop, unde recunoaşte că în creaţie alcoolul face minuni. În
zorii dimineţii am dat un search pe blogul meu, Pasărea ceţii, care în
decembrie anul acesta va împlini o vârstă specială, 14 ani, şi se poate
prezenta şă-şi ia cartea de identitate de la Direcţia Generală a Evidenţei Persoanelor,
cu cip, două amprente personale şi imagine facială, după care poate să guste
câte puţin din elixir.
E
drept că de-a lungul celor 13 ani de copilărie ai Pasării Ceţii, am beneficiat
ca autor, luând aproape de-a gata, în draft, toate cărţile mele din postările
de blog, şi, le-am pus pe raft în sufragerie de suvenir. Expuse ca statui de
tanagra într-o expoziţie ca la INDAGRA, pentru cititorii agricultori... Ar fi
de plâns să rămân doar eu singurul nebun
degustor de drog.
Nu
se poate vorbi de un plagiat presupun, căci textele eu le-am visat mai întâi în
dialogul cu pasărea, sorbind de protocol, iar şi iar, dintr-un pahar rafinat cu
alcool. Când bei sucuri din fructe exotice, portocale, lămâi, fiind minor, n-ai
voie să fi autor de vise erotice, că te încurci la zbor...
Cum
spuneam, am dat un search scriind în căsuţă, „Din alambicul gândirii”, şi, ca
din ceaţă mi-a apărut în faţă una dintre binefacerile omenirii. Un alambic,
altceva nimic!...După care, s-a insinuat o tabletă discretă, „Misterul creaţiei”.
O postez în continuare:
Însăşi
biblia ne amăgeşte ceţoasă că nici focul, nici pământul, nici apa şi nici măcar
femeia n-a ispitit misterul creaţiei. La început a fost cuvântul. Cuvântul Lui Dumnezeu.
Nu
trebuie să ne facem probleme către cine l-a rostit, în ce limbă?... Sigur însă
acel cuvânt nu a fost onomatopeic, scurt, sentenţios sau silabisit greoi, ci a
fost un cuvânt lung cu inflexiuni învăluitoare ca un vers fără îndoială
muzical, dacă atât de mult i-a plăcut Atotputernicului, să-l asculte şi să-l
moduleze ulterior, aşezându-l la temelia lumii acesteia.
Tot
atât de încredinţat pot fi, că bucuria creaţiei s-a sfarşit la capătul nopţii,
când Ziditorul a întrezărit femeia într-o margine, întinzându-şi la soare
pielea catifelată peste reliefurile rotunjite între degetele lungi ca nişte
raze ale gândului Creatorului.
Astfel,
Marele Poet a încercat să potrivească sunetul cuvintelor ca o mantie peste
trupul gol al femeii. Într-o clipă de rătăcire şi uitare de sine, a căzut în
ispită deşirând firul vestmântului, să poată admira în voie splendoarea
desăvârşită a formelor.
Ce
nu ne spune scrisura, unde era măsura, Potirul Sfâtului Graal din care
Creatorul sorbea din când în când? Rar...