Fiecare om ţine în sine înglobate în duble măsuri,
două registre cu contabilităţi separate. Unul sentimental cu file subţiri unde
caligrafiezi cu înflorituri de condei, adăugând ceva poze şi petale de
trandafiri care să-ţi amintească momentele roze ale vieţii tale; nunta,
naşterea copiilor, prima carte lansată în librărie şi încă două trei evenimente
de bucurie şi consens general ale fericirii publice, declanşate de o Nadie
Comăneci, o Simonă Halep sau un Hagi, arhon de gazon atestat. Un as cu blazon
regal, uneori retras, alteori neînţeles, dar singurul machidon încoronat rege
şi român adevărat.
Celălalt registru mai gros, de fapt un set numeros de
volume numerotate pe căprării cu cifre romane, tomuri ce fac să trosnească de
greutate lemnul bibliotecii înălţat pe pereţi până la tavane. Fiecare casă de
român nu se există să nu deţină în dotare în centrul privirilor, un dulap, o
vitrină, un raft, unde să-şi ţină arhiva tristă a dezamăgirilor.
Pe parcurs, cercetând şi revizuind faptele după cum
circulă şoaptele printre mireni noapte de noapte, la primul recurs îţi blestemi
zilele şi eşti obligat să constaţi că au rămas, sinistru, doar coperţile din
primul registru. Destinul parşiv obligându-te să rupi definitiv filele, să
stârpeşti boala din rădăcini. Căci nu-i o soluţie, e o boală trasă de păr să
ţii în viaţă ca instituţie nevasta în rochia ei albă de mireasă?… (Năpasta
personală se exclude că nu e de faţă!) Vorbesc în principiu!...
Cum să strângi o anaconda la piept după scandalul ce
ţi l-a făcut pe nedrept, neînţelegând că Mimi-blonda când a găsit-o ea la
birou, e drept în furou, era în teste!… Cum s-o angajezi la relaţii cu publicul
în firmă, să te faci de poveste, fără să vezi dacă fata confirmă?
Cumpărasem în drumul meu de la un butic luxos cu
senzaţii de damă, un body dintr-un imprimeu frumos cu lotuşi şi o curea cu
cataramă de argint. I le oferisem cadou mulţumit când le-a probat, nu vă mint,
că-i punea sânii ca merele parmen auriu în valoare. Fără să-l mânii pe
Dumnezeu, îmi întărisem o părere normală, nici nu ştiu când, deja formată... Şi
a apărut soţia. Nu era o plăcere imorală şi nici o favoare vinovată în
beneficiu personal! Şi nici un strigăt carnal, ci o corvoadă, un supliciu, un
test banal altceva nimic! Ca şef ai nişte obligaţii de serviciu, ce să zic!...
Despre contextul general fac vorbire în acest post, nu
particularizez că n-are rost!
Ar fi o prostie să admit că registrul fericirii
publice este acum divin, dar lipseşte
cu desăvârşire! Constat cu distanţarea pandemică în raniţă şi războiul ruşilor
din Ucraina, lângă graniţă, lumea ca scor a rămas aceeaşi, încrezătoare în
viitor.
Ce atitudine bizară! Până şi soţia a constatat într-un
târziu că mai bine îmbrăţişat de lotuşi,
la serviciu, viu (Ce victorie a la Pirus!), decât încoronat de virus sau aflat
pe o listă de eroi înscrişi pe soclul unei statui, undeva în Ţara nimănui.
Te speli
bine cu săpun, în trei ape şi rămâi aproape de ea…
Trec mai departe şi mă înfiinţez la ghişeul dezamăgiri
din parlament. Aici mă aşez floare la ureche, la o coadă veche de şcoală nouă.
Ninge, plouă, lungă cât s-ajungă până la Catedrală Mântuirii Neamului. Cică s-a
întors tezaurul cu AURul de la ruşi şi acuşi-acuşi George Simion îl împarte
smart la butoane. Răgnete de aur şi pişcoturi, contra voturi!
Nemulţumirea e generală. Spiritele sunt aprinse. Se dă
şah etern la guvern pentru neintrarea în Schengen. Ascult voci. Se vorbeşte
printre şoşoci că Ciolacu şi generalu Ciucă vrea să ia taurul de coarne, să-l
răstoarne pe Nehammer în grădină la Cotroceni şi să sacrifice cu Iohanis
împreună mielul de Paşti sub clar de lună.
Măi oameni buni n-aţi aflat că Paştele s-a amânat şi
curând ajungem pe fundul gropii?...
Bat clopotele
de la Mitropolie. Se certară iar popii?
Nu, cică s-a câştigat cu rugăciune de sutană, procesul
cu Roşia Montană...
