Căutând
în brambureala arhivei mele sentimentale o fotografie cu EA, n-am găsit-o, în
schimb am găsit un text de-al meu mai vechi în care se insinuiază EA printre
rânduri ,în toată splendoarea.
Îi
spuneam Olanda. O necăjeam mereu pierzându-i intenţiont “I–ul” de la începutul
numelui. O fată, mai bine zis o colegă, vorbăreaţă, plină de viaţă, tot timpul
cu zâmbetul pe buze, iscoditoare şi cu mintea brici care ştia să împletească în
echipă spiritul înţelegerii, dar ar fi putut fără îndoială şi pe cel al
discordiei, dacă şi-ar fi pus în minte. N-a fost cazul.
EA
cred e cea care mi-a zis prima oară “Nenea”(şi, „Nenea” am rămas la Cutia de
viteze), cu o anume şmecherie jucăuşă în glas ce reverbera în sclipirea ochilor
ce-şi căutau un anume grad de libertate, trasând o linie punctată, semn că era
pe picioarele ei, dar nu înlătura, răsfăţându-se, nevoia de protecţie în care
n-ar fi ezitat să se cuibărească.
Semăna
într-un fel cu Ioneasca, nevastă-mea, spun asta doar pentru cei care le cunosc
pe amândouă, fără să le pun în oglindă.
Nu
ne-am mai întâlnit tare de mult! Mi-ar plăcea!... Cât am fost la Cutia de
viteze în serviciul calităţii, m-am simţit aproape ca într-o familie. Apoi
drumurile s-au despărţit.
Ajuns
odată întâmplător în Olanda la Alkmaar, la o sărbătoare în Piaţa de brânză(se
sărbătoreşte în fiecare an vinerea în prima săptămână a lunii septembrie), m-a
străfulgerat o idee şi nu ştiu ce legături s-au produs în mintea mea oarecum
sucită, şi, privind la olandoii aceia ce mimau de-adevăratelea un ritual ca un
spectacol, cărând roţile de caşcaval la cântar - mi-am zis că locul acela de de la Alkmaar, în
rol de cantaragiţă, îmbrăcată într-o ie românească de-a nostră, i s-ar fi
potrivit Iolandei. Şi odată o văd pe Iolanda oprindu-se să mai noteze greutatea
roţilor de caşcaval în registru, şi, adresându-se flăcăilor ălora, ca şi cum
s-ar fi ridicat înflorind în zâmbetul ei, şi a strigat:
-
Ce-ar fi băieţi să facem o sârbă!
LA MULŢI ANI IOLANDA(!), SĂ PUNEM PUNCTUL PE „I”... ŞI, TOT CE-ŢI DOREŞTI!