sâmbătă, 7 septembrie 2024

Tabletă de colecţie

 


            Căutând în brambureala arhivei mele sentimentale o fotografie cu EA, n-am găsit-o, în schimb am găsit un text de-al meu mai vechi în care se insinuiază EA printre rânduri ,în toată splendoarea.

 

            Îi spuneam Olanda. O necăjeam mereu pierzându-i intenţiont “I–ul” de la începutul numelui. O fată, mai bine zis o colegă, vorbăreaţă, plină de viaţă, tot timpul cu zâmbetul pe buze, iscoditoare şi cu mintea brici care ştia să împletească în echipă spiritul înţelegerii, dar ar fi putut fără îndoială şi pe cel al discordiei, dacă şi-ar fi pus în minte. N-a fost cazul.

            EA cred e cea care mi-a zis prima oară “Nenea”(şi, „Nenea” am rămas la Cutia de viteze), cu o anume şmecherie jucăuşă în glas ce reverbera în sclipirea ochilor ce-şi căutau un anume grad de libertate, trasând o linie punctată, semn că era pe picioarele ei, dar nu înlătura, răsfăţându-se, nevoia de protecţie în care n-ar fi ezitat să se cuibărească.

            Semăna într-un fel cu Ioneasca, nevastă-mea, spun asta doar pentru cei care le cunosc pe amândouă, fără să le pun în oglindă.

            Nu ne-am mai întâlnit tare de mult! Mi-ar plăcea!... Cât am fost la Cutia de viteze în serviciul calităţii, m-am simţit aproape ca într-o familie. Apoi drumurile s-au despărţit.

            Ajuns odată întâmplător în Olanda la Alkmaar, la o sărbătoare în Piaţa de brânză(se sărbătoreşte în fiecare an vinerea în prima săptămână a lunii septembrie), m-a străfulgerat o idee şi nu ştiu ce legături s-au produs în mintea mea oarecum sucită, şi, privind la olandoii aceia ce mimau de-adevăratelea un ritual ca un spectacol, cărând roţile de caşcaval la cântar -  mi-am zis că locul acela de de la Alkmaar, în rol de cantaragiţă, îmbrăcată într-o ie românească de-a nostră, i s-ar fi potrivit Iolandei. Şi odată o văd pe Iolanda oprindu-se să mai noteze greutatea roţilor de caşcaval în registru, şi, adresându-se flăcăilor ălora, ca şi cum s-ar fi ridicat înflorind în zâmbetul ei, şi a strigat:

            - Ce-ar fi băieţi să facem o sârbă!

 

LA MULŢI ANI IOLANDA(!), SĂ PUNEM PUNCTUL PE „I”... ŞI, TOT CE-ŢI DOREŞTI!







joi, 5 septembrie 2024

Publicat în Revista Nouă

 Mulţumesc Florin Dochia! Sunt sigur că numărul acesta din Revista Nouă îl vor citi şi prietenii noştri din cer

Vezi statistici
Promovează o postare
Toate reacţiile:
Daniela Toma, Florin Dochia şi alţi 34






marți, 3 septembrie 2024

Povestea mandarinului


Un pamflet doct din Plai bălai, tablete

 

            Mi-a sugerat cineva, persoană însemnată, să nu mai fiu pe blogul meu personal, „Pasărea ceţii”, niciodată criticul cu consideraţiuni inconfortabile şi acide, ăla din „Plai bălai”. Să nu mai amestec literatura cu politicul şi să nu mai cataloghez drept minciuni, dacă sunt amabil, măsura intenţiilor dumnealor stimabile din punct de vedere gonflabil, nici măcar întâmplător până în prag de alegeri.

            Să consemnez doar, fără ură, vag, vise. Nu realităţi veridice şi analitice ca istoricul grec Tucidide, descrise în războiul ateno-spartan, dacă vreau să-mi scot „Pasărea ceţii” din ceaţă la liman şi să-mi ţin traficul viu cât de cât în loc cu verdeaţă...

            Să scriu eventual despre agricultură, chiar dacă anul ăsta nu promite belşug, e un an urât! Altfel, risc să rămână locul pustiu şi eu în arătură cu nodul în gât, fără cal la plug...

            Sunt zone de drept interzise - zonele puterii spre exemplu. Ochii şi gura le ţii închise în templu, n-ai nevoie de sticle incendiare în vremi deschise încălzirii globale! Rişti să te topeşti în mijlocul verii! Recipientele berii le foloseşti matale mai bine reci, la terasă(!), nu aştepţi să vină pompierii de la greci, că nu le pasă de tine!...)

            Mǎ gândesc tot mai aplicat să las dracului politica asta de rahat!

            A venit toamna, doamna mea pregătește borcanele pentru magiun și murături. Se îngroașă raţia de tărâţe în lături, la porcine. Ţuica s-a dat deja jos din pruni şi s-a ascuns în beci, stă pe vine în damigene borţoase de rușine. Mustul și el pe mărăcini în boaba de struguri nu tace, bolborosește după poloboace...

            Ar trebui să fac pace în consonanţă cu naţia tăcută. S-o las dracului de politică, că nu se face gaurǎ-n cer şi nici în drapel, dacă preşedintele se alege de la un partid sau de la celălat partid paralel.

            …Cum rămâne cu mandarinul independent? Ce dacǎ a luat-o pe drumul mătăsii solo ca nebunul de Marco Polo și se plimbǎ în aia mă-sii ca pe un zid chinezesc? Poate rǎmâne acolo, gândesc!...

            În Poiana lui Iocan Moromeţii mormǎie, se sfǎdesc:

            – Bǎi Tobârlane, tu ce crezi? Ce vrea să vândǎ mandarinul nostru la chinezi?

            – Nu știi mă Cocoșilǎ?... Capra cu trei iezi…

 

duminică, 25 august 2024

Doi prinţi

 


            Se dedică această „fotografie mişcată” lui Florin Dochia şi Gheorghe Tomozei, care nu ştiu dacă în viaţa reală s-au apropiat vreodată, dar în inima mea şi am argumente pentru asta, i-am alăturat ca prieteni ai mei pe amândoi.

 

”A locui lângă poezie ca pe malul unui lac…

A locui poezia ca o fiinţă acvatică…

A locui fără poezie ca o piele de şarpe abandonată…

A înlocui poezia cu o femeie pe care nu o vei întâlni vreodată.” (Florin Dochia).

 

            Poezia de dragoste a lui Florin Dochia se eliberează de metafore în Noptalgii sau în 36 de zile cu Lilith, ca de altfel în toate volumele sale, nu la fel precum legendarul personaj feminin cu acelaşi nume din basmele românilor, care-şi aruncă pe rând cele douăsprezece cojoace amăgită de vântul călduţ primăvăratic al soarelui, ci, mai degrabă ca o fiinţă hieratică, ceva între gheişă şi curtezană dansând la o fereastră, încălzită din interior de lumina rece a lunii, ce se eliberează cu neuitare de sine, cu răbdare şi artă - de lucrurile intime…

            Florin Dochia este în Noptalgii egal cu el însuşi, păstorind în marginea raiului un cortegiu de fluturi (Marie, Lanily, Emily, Minumi, Anelise) desigur ca un mare maestru în ceremoniile ceaiului, căci nu-i aşa,

 

„numai o femeie cunoaşte

adâncimea neantului

numai ea poate coborî

fără a se pierde

până la capătul

de unde pentru mine

nu mai există întoarcere”

 

            Sunt cincizeci de ani de când îmi port paşii în câmpul literelor şi am trecut aproape invizibil(mai mult o inabilitate a mea, decât o însuşire cu care să mă pot mândri!), pe lângă o mulţime de scriitori, citindu-le cărţile şi observându-i pe fiecare(de data asta eu, nevăzutul, fiind privilegiat.). I-am aşezat după rang convenabil în coroana sufletului meu, de la genii şi până la bestii, de la salahori tăcuţi până la oratori orgolioşi. Dar numai doi s-au aşezat, având toate însemnele pe ramura prinţilor. Unul spre începutul călătoriei mele, celălalt mai către linia de sosire a celui de-Al cincilea anotimp.

            Amândoi cultivaţi, modeşti, nevoind să eclateze, dar cu o lumină interioară care dezgheaţă reţinerile de orice fel, dăruiţi şi dăruind vorbe alese cu o muzicalitate caldă în ton, iubitori de femei frumoase, păstrând pentru fiecare în licărul blând al privirii o mângâiere ce înfăşura promisiunea unui gând ascuns. Ca o atingere dorită, ca o scânteiere care n-ar trebui consumată. Şi cât de mult le semănă versurile, curgătoare, limpezi cu volute şi arabescuri împletite cu migală, strecurându-se printre gleznele pietrelor ca printr-un labirint nesfârşit.

            Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei) şi prinţul de Câmpina, (Florin Dochia), pe amândoi i-am primit împreună ca pe o revelaţie, citind 36 de zile cu Lilith şi aducându-mi aminte că şi Tom a scris un volum de versuri intitulat, 46 de poeme de dragoste.

            Câteva versuri şi dinspre Tom:

 

„Trec cu buzele

Peste numele tău

Ca peste şira spinării

A unei Frunze.”

 

„Cât a mai rămas din mine

depus pe fundul cuvintelor

tot mai crede că ar putea răsturna

un trup în iubire ca pe-un ceas cu nisip…”

 

(Din „Fotografii mişcate”. Editura eCreator. 2020)

luni, 19 august 2024

Viaţa e frumoasă la 18 ani

 




Viitorul la timpul trecut...

(Un sfat la majorat)

 

Dăruind o floare mamei

în fiecare zi, poate fi

sărbătoare, dacă n-ai ştiut...

Tu ai vrut întotdeauna

să arzi etapele,

alergând pe clapele

timpului

în urcare,

crezând că poţi să iei

luna de pe cerul Olimpului...

în mână.

 

Poţi s-o iei desigur dacă vrei,

dar nu singur!

Că luna nouă e vicleană

ca o capcană

şi te trezeşti cu ea în faţa uşii,

povară!...

 

Ştiu eu o zână bună

şi pe tuşii, sora ei.

Lasă-le pe amândouă

să-ţi ţină de scară!...

 

LA MULŢI ANI TOMA!

Semnează tataie de la Roma.