LANSĂRI DE CĂRȚI - prima parte

 

Când am lansat prima mea carte, Pasărea ceții, la librăria Mihai Eminescu din Pitești, cel care a rostit pentru mine vorbe de întâmpinare a fost Marin Ioniță. Așeza cărămizile înălțând împrejur zidul casei. Ajuns la ferestre m-a invitat să privesc dinlăuntrul casei şi s-o visez împlinit. N-am ajuns să-i pun acoperișul. Alții, nenumărați şi-au terminat de mult casele. Un oraș întreg așezat pe dealuri. A mea încă e în construcție…

Gheorghe Tomozei a avut amabilitatea să lectureze manuscrisul cărții mele de debut, care-i parvenise prin mijlocirea unei prietene comune, Claudia Duminică și după o zi mi-a dat întâlnire la grădina restaurantului Cireșica de lângă Teatrul Bulandra ca să-mi înmâneze ce scrisese dânsul pentru COPERTA PATRU. Știam zona, dădusem la Institut examen pentru regie teatru și film.

Nu am fost! L-am trimis pe fratele meu, el era student atunci la istorie în București. Eu ar fi trebuit, locuiam în Pitești, să mă învoiesc de la serviciu, aveam nevoie și de ceva bani pentru biletul de tren, eventual să plătesc ce am fi consumat la Cireșica... N-am făcut rost!    În sâmbăta următoare când a ajuns acasă, fratele meu mi-a adus o foaie de hârtie pe care un scris îngrijit dădea vigoare aripilor păsării ceții care nu era sigură că știe să zboare..

2

3

4

5

6

7

8

9

10 

11

12

ARGINTARIUM 2 (Antologie de autor),APROAPE DE FINALIZARE!

 ARGINTARIUM 2 (Antologie de autor),APROAPE DE FINALIZARE!

Nu mai sunt pe front, mai am doar câteva zile de reconstrucție... La orizont nu se întrevede deocamdată niciun editor. Aud că s-ar ciopli în pădure o Lingură de lemn, semn că nu se mai poartă argintul la Romsilva. Deh, dacă nu m-a făcut mama fată! Altfel aș fi mers la cules de mure!...

104. scărarul

între două

tulpini de arțar

două

scânduri

prinse în cuie

și iar

desprinse

cu un ciocan

și un clește

de un meșter

scărar

rânduri

rănduri

de trepte

înălțate

mereu

sub picioare

din doar două

scânduri

și patru cuie...

...urcând

vrea să ajungă

la cer

și cerul nu e...

e tot mai lungă

scara

și trece vara...

... omul

își duce

tot mai greu

propria

cruce-n

spinare...

pe cer

nicio strelice

de nor

și cum șade

scărarul

cu ochii în soare

vede cum

se-nvârtește

ca o elice

crucea și

i se pare/crede

că poate

să calce pe aer

(aproape

ca altădată pe ape)

și cade

din cerul lui

de scărar

... cum

cad

din arțar

micile samare

cu semințele

toamnei

FALANSTERUL ARTGOTHICA

 

           

          Cât timp poezia poate avea o casă de vară fie și temporară cu cariatide la poartă şi poarta se va deschide într-o curte interioară, fie şi numai pentru trei zile şi două nopți scurte, cele mai scurte, în care să poți să te comporți liber şi să te desfășori între semenii tăi visători, precum porumbelul acela prietenos care uneori în timpul zilei se lăsa în jos planând din zările lui albastre, ocolind apoi curajos şi liniștit ca un stăpân toată curtea, ciugulind firimituri de pâine de la masa poeților, încredințat că cerul s-a mutat printre picioarele noastre...

Adevăr vă spun vouă şi v-o spun din rărunchi, rămân la convingerea că falansterul acesta ciudat, va mai avea şi un mâine(!), cât timp nu vor cădea în genunchi oameni cu sufletul mare şi curat. Nu-i mai numesc aici îi știm!

Textul acesta îl scriam în 25 iulie, 2017. Festivalul Artgothica de la Sibiu ca  orice lucru bun din interiorul culturii a încetat contra naturii să mai existe, Să nu mai fie oare oameni cu sufletul mare și curat? Să fi urcat cu toții în cer?

Acel falanster cu poezie şi poeți să fi rămas doar peceți de fum într-un album cu Fotografii mișcate?...

Sau poate că picioarele mele de lut s-au îngreunat şi ajung când ajung acolo, ceva mai târziu...