Acum un an îi uram prietenului Augustin
Doman de ziua lui, să polueze întru mulți ani planeta cu chintale de tutun Davidoff
şi tone de fum din pipa dumisale de scriitor important. Și ca să nu-l amendeze ăia
de la mediu, invocasem prin intermediul Prea Fericitului Calinic Argatul, să
trimită un înger cu bricheta, pe cel mai bun, cel cu harul, ca să vânture cu aripa
lui aerul de sub umbrar și să șteargă din scriptele bisericești păcatul
fumatului...
Și cu asupră de măsură, că altă
treabă n-are, să nu mai prididească să toarne în pahare sfințita licoare celor
interesați de literatură, dintre literați...
Să închine în cinstirea boierului
Augustin, cât timp se rumenesc pe jar, coastele crude de miel...
Lumea este plină de contraste, că de-aia sunt și scriitori
care mănâncă mici, dar și scriitori mari ce se hrănesc cu coaste albastre de
miel.
De dimineață am citit o poveste frumoasă scrisă de un alt
prieten al meu, Adrian Alui Gheorghe ca dar pentru Augustin. Dacă ați ratat-o,
o găsiți și aici.(Fac o precizare, prietenii mei sunt cei care au scris, bune
sau rele, despre cărțile mele!)
Ce să-ți dorești mai mult de la viață decât să te viziteze Dumnezeu
și să stai de vorbă la o țuică cu EL!
LA MULȚI ANI BOIER AUGUSTIN!
Povestea lui Doman, stîlpnicul
Adrian Alui GHEORGHE
Îi spun într-o zi lui Gusti Doman, riscînd evident:
- Dă-mi un nume şi îţi fac o poveste.
- O, dacă e aşa, ia spune-mi povestea lui Doman? Poţi să o spui? Sau, poftim, spune povestea lui Augustin, nu a „fericitului” ci, vorba lui Vasile Spiridon, cea a „nefericitului Augustin”, cel care trăieşte la Curtea de Argeş...! Nu-s chiar nefericit, dar asta e o altă poveste.
Da. Grea treabă ...! Cum să spui o poveste despre un om de poveste?
Ei, dar m-am uitat din ceardacul meu care e situat aproape de Ceahlău, spre Curtea de Argeş şi ce am văzut prin ceaţa alburie care leagă cele două capitale spirituale fără portofoliu? Cică îl vedeam pe Dumnezeu care, la rîndul lui, privea printre gene spre pămînt. Era uşor plictisit. Adevărul e că şi Dumnezeu ajunsese la o concluzie surprinzătoare: eternitatea plictiseşte. A vrut să îi spună aceasta Sfîntului Petru, care îi stătea alături, numai că observă că acesta aţipise de-a binelea și pînă își ridica o pleoapă Sfîntul mai treceau cîteva sute de ani. Dialogul dintre ei era, de obicei, cam aşa:
- Mda!, spunea Dumnezeu, privind spre Univers, gîndind la ce mai e de făcut, fiind conştient că lucrurile sunt perfectibile, că mai e nevoie de nişte galaxii, că trebuie să mai facă nişte planete, să le decoreze cu sateliţi, plus chestiunea energiei care să pună toate acestea în mişcare etc.
- Deh ...!, îi răspundea după două, trei mii de ani Sfîntul Petru, reflectînd şi el la soarta meteoriţilor care se agitau prin univers fără vreo treabă.
- Da, deh ...!, îi răspundea Dumnezeu după alte două, trei mii de ani.
- Da ... ?, întreba Sfîntul Petru, după alte cinci, şase mii de ani, căutînd privirea albastră a ochiului interior a Creatorului.
Ei, da, ca să pricepeți, cam așa trece eternitatea. Graba nu ar face decît să strice ordinea. Și Dumnezeu știe acest lucru.
Acum, văzînd că Sfîntul Petru a aţipit, şi-a întors ochiul din interior spre exterior, spre univers. Şi se văzu pe Sine însuşi peste tot şi acest lucru i se păru normal. Apoi, privind mai atent, văzu că pe Pămînt, totuşi, era mai multă mişcare decît pe alte planete din Univers, era o harababură veselă care îi distrase atenţia de la Sine.
Da, erau fiinţe făcute după chipul şi asemănarea Sa, numai că erau becisnice, agitate, gălăgioase, colorate, pizmaşe, codoaşe, oportuniste, vesele, triste, agresive, persuasive, sugative, corozive etc.
Prima oară privirea îi căzu undeva în zona Asia-Pacific, spre Japonia. Văzu omuleţii agitaţi, care fugeau din loc în loc ca nişte furnici, care inventau mereu cîte ceva, de parcă nu le era de ajuns cîte găsiseră pe pămînt. Erau amarnici. Pe ăştia cînd i-am mai făcut oare?, se întrebă Dumnezeu. Întrebarea era pur retorică, evident că nu avea cine să răspundă.
Apoi îşi mută privirea mai la dreapta şi ajunse în zona Greciei, raza privirii se opri pe muntele Athos. O beţie de arome şi culori îl învălui, cîntece care mai de care mai înălţătoare, aur, smirnă şi tămîie etc. Ei, da, parcă e Muzica Sferelor, îşi spuse Domnul. Asta îl adoarme instantaneu pe Sfîntul Petru şi trebuie să recunosc că şi mie îmi dă o slăbiciune aparte.
Apoi mută fasciculul de raze ale privirii mai spre dreapta şi se opri undeva unde i se păru că strălucea ceva. Clipi, un clipit care ţinu cîteva sute de ani, fireşte, după care fixă locul. Vru să îl întrebe pe Sfîntul Petru ce ţară e acolo, dar renunţă. Îşi consultă GPS-ul personal. Da, era România. Mai strînse puţin pleoapele şi privi cu atenţie un loc, un anumit loc: era Curtea de Argeş. Mănăstirea vuia de cîntece înălţătoare, valuri de miresme de tămîie urcau pînă în tării, însuşi Calinic Argeşeanul conducea această impresionantă ceremonie care tare plăcu Domnului.
Da, aici mergem!, spuse Domnul, în timp ce îl zgîlţîi pe Sfîntul Petru care tocmai dădea să se întoarcă de pe o parte pe alta. Ca să îl trezească, Domnul îi dirijă un nor de mireasmă de tămîie pe la nas, ştiind că sfîntul este foarte sensibil, avînd chiar uşoare puseuri alergice. Da, Sfîntul Petru strănută şi se trezi. Strănutul său produse cutremure în cîteva galaxii, fireşte. Multe planete se repoziţionară după şoc.
- Ce s-a întîmplat?, întrebă Sfîntul Petru.
- Gata cu somnul, hai să facem o inspecţie în teritoriu, spuse Domnul.
Trecem peste preparativele care ţinură şi ele cîteva mii de ani cereşti, pînă găsiră cele mai bune expresii umane, pămîntene, ca să se întruchipeze, fiindcă nu voiau să sperie omenirea, voiau să se comporte normal, ca tot omul de pe pămînt. Zis şi făcut.
- Bun, unde coborîm?
- Acolo unde am auzit acele muzici îngereşti şi de unde au venit valurile de miresme de smirnă şi tămîie. Curtea de Argeş se numeşte, parcă.
Şi au coborît chiar în curtea Catedralei. Strălucea în bătaia soarelui şi asta tare le plăcu.
- Oare în fiecare zi oamenii se bucură de aşa privelişti?
- În fiecare zi, îi răspunse Sfîntul.
- Măi, măi ...! Dar straşnică lume mi-a ieşit pe planeta asta! Pe celelalte am încercat, dar ori n-a fost sămînţa bună, ori n-a fost solul bun, că nu mi-a ieşit mare lucru.
Au ieşit din curtea mănăstirii şi au luat-o pe stradă. Lume peste lume, fiecare cu treaba lui. Cam mult zgomot, muzicile din catedrală se cam risipiseră, acum intraseră în lumea cea mai concretă, omenirea profundă, cum i se mai zice. Au privit peste garduri, cercetînd acele aglomeraţii de lucruri care nu prea ştiau ei la ce folosesc. E vreun obicei al locului, să adune şi să îngrămădească totul în curte, gîndi Domnul.
- Ia, hai să intrăm într-o curte din astea, să vedem şi noi cum trăiesc oamenii din această omenire profundă, zise Domnul.
Prima poartă, încuiată. La a doua poartă, doi cîini zdrenţuroşi şi fioroşi se repeziră să-i rupă. La a treia poartă o babă amarnică se stropşi la ei gata să-i fugărescă cu o mătură. La a patra poartă bătură degeaba, nu ieşi nimeni. La a cincea nici nu apucară să bată ca lumea, că şi fură invitaţi înăuntru. Ei, da, bună treabă, gîndi Domnul.
Cel care îi invită înăuntru tocmai trebăluia pe lîngă un cazan de făcut ţuică numit popular alambic. Nici una, nici două le plasă celor doi drumeţi cîte un păhăruţ în mînă şi îi îndemnă să guste: voia să le ştie părerea. Cei doi, luaţi prin surprindere, dădură păhăruţele peste cap.
- Cum zici că se numeşte apa asta?
- Ţuică, se miră omul de aşa ignoranţă din partea musafirului. Ce, nu ai mai băut niciodată aşa ceva?
Domnul se uită spre Sfîntul Petru şi îl întrebă aparte: Crezi că tot eu am lăsat pe pămînt chestia asta? Nu îmi amintesc.
Nu cred, răspunse Sfîntul, în agitaţia lor oamenii au mai inventat şi ei cîte una, alta. Plus că Lucifer nu a stat nici el degeaba, a mai băgat cîte o strîmbă pe ici, colo. Ţuica poate fi o asemenea strîmbă. Că fără asemenea capcane nu prindea Decăzutul niciun suflet. În fond, e un fel de tămîie, numai că nu e gazoasă, ci e lichidă. Dacă o tragi pe gît e ca şi cum ai trage tămîie pe nas. E la fel de îmbătătoare.
Între timp gazda le umpluse iar păhăruţele şi le ceru părerea.
- E din amestec de vişine cu prună. Dar am pus şi ceva pere. Simţiţi aroma? Şi apoi, fără să aştepte răspunsul, strigă spre interiorul casei: Valentino, adă nişte şuncă şi ceapă, că avem musafiri!
Femeia se înfăţişă imediat. Şunca era tăiată mărunt, ceapa roşie era trecută prin sare. Bune lucruri am făcut, gîndi Domnul, gustînd ceapa şi şunca, după ce gazda îl înghesuise deja cu al treilea păhăruţ.
- Cum vă numiţi şi de unde veniţi?, îi întrebă gazda.
- Păi, suntem Dumnezeu şi Sfîntul Petru, răspunse primul, întrebîndu-se dacă a făcut bine să spună asta. Şi venim din Cer, fireşte.
- Ei, asta e bună, într-adevăr ca metaforă. Chiar am să o reţin într-o proză de-a mea, că sună bine. Io-te, domnule, numai Dumnezeu nu mai trecuse pe la mine prin ogradă ...! Domnilor, sunteţi formidabili! Şi aveţi şi umor, asta e cu adevărat grozav. Asta îmi aminteşte de o petrecere undeva, cred că pe la Tîrgovişte, cînd cineva m-a prezentat comesenilor ca Dumitru Augustin Doinaş, în loc de Dumitru Augustin Doman. Şi toată seara cei de faţă au simţit nevoia să îmi recite „Mistreţul cu colţi de argint”, ca să îmi facă plăcere... Îmi mai amintesc că eram cu prietenul meu Mihai Barbu pe la Petroşani, la o masă şi ăsta mă prezintă celor de acolo, ignoranţi în ale literaturii, drept Cehov. Şi ăştia pînă dimineaţă nu m-au scăpat din „domnu Cehov” în sus, „domnu Cehov” în jos, încît a doua zi cînd m-am trezit m-am uitat în oglindă şi m-am întrebat cine sunt de fapt, Cehov sau Doman? Da, asta e formidabilă, cu Dumnezeu şi Sfîntul Petru ...! Valentino, ştii cine e la noi în ogradă acum? Dumnezeu şi Sfîntul Petru ...!
Femeia scoase capul pe uşă şi spuse uşor răstit:
- Gusti, dragă, iar ai îndesit păhăruţele, că acuşi ai să spui că bei şi cu cei patruzeci de mucenici. Eu nu ştiu unde îi mai găseşti pe ăştia care trag la pahar ca muştele la miere ...?!
- Şi dumneata cu ce te ocupi?, întrebă Sfîntul, trecînd peste sfiala momentului.
- Sunt prozator, după cum v-am mai spus.
- Ce e aceea prozator?
- Mă, dar parcă sunteţi căzuţi din lună...! Prozatorul e un fel de creator.
- Tot eu i-am făcut şi pe ăştia? Ce fac ăştia, de fapt? Ce creează?, întrebă aparte Dumnezeu pe Sfîntul Petru.
- Ei, aşa zic ei că sunt creatori, de fapt cam maimuţăresc creaţia Ta. O îngînă şi atît. Ăştia nu ar fi în stare să facă nicio rîmă, nicio gărgăriţă, dar îşi zic creatori. Ei spun doar poveşti despre cum s-ar face o gărgăriţă sau un elefant. Dar şi alea, aproximative. Ei au reuşit să prindă ceva din duhul lucrurilor şi al fiinţelor şi jonglează cu asta. Cum e cu ţuica asta, de exemplu. Fructele le-ai creat tu, ei scot tăria şi zic că sunt creatori de ţuică. Se amăgesc, de fapt. Dar asta îi ţine de fapt, e joaca lor.
Între timp gazda se duse pînă în casă şi se întoarse cu cîteva cărţi.
- Ia vedeţi aici, astea sunt două din ultimile mele cărţi, „Sîmbătă, duminică şi alte singurătăţi” apărută la Editura „Tipo Moldova” şi „Zbateri facile, strădanii futile”, de la Editura Bibliotheca din Tîrgovişte. Ia, hai să vi le dau cu autograf. Deci, dumneata zici că eşti Dumnezeu? Ia să scriu un autograf pe măsură, că numai lui Dumnezeu nu îi mai scrisesem autografe. Deci: Lui Dumnezeu din partea robului său Augustin, drept mulţumire că a pus gust de măr în mere şi gust de pară în pere şi gust de prună în prună şi a făcut ca tăria fructelor să fie descătuşată din formă şi din materie, spre lauda sa, Amin. Şi semnă dedesubt: DAD. Iar dumneata zici că eşti Sfîntul Petru? Cînd o să-i spun Înalt Presfinţitului Calinic cu cine am băut, o să se prăpădească de rîs şi nu o să mă creadă, sunt convins. Deci, autograful acum... Lui Sfîntu Petru, de la uşiernicul pămîntean la uşiernicul ceresc, aceste zbateri pămînteşti inutile ca să nu ajungem la eternităţi din ce în ce mai futile. Amin. Le înmînă cărțile, completînd și țuica din păhăruțe. Cei doi luară cărțile cu destulă stîngăcie, sfiindu-se.
- Dar să nu aruncaţi cărţile, că scot exemplare puţine şi nu le risipesc. Mai mult, chiar plătesc exemplarele pe care le primesc. Că din partea editurilor pe gratis primeşti doar zece, douăzeci de exemplare. Restul le plăteşti. E grea viaţa autorilor români în post-literatură. Că acum cică asta trăim, post-istorie, facem post-literatură post-modernă... E un fel de post lung, lung pentru autorul român, ca să ne jucăm puţin cu cuvintele, mai lung chiar decît postul Paştelui. Ei, vouă vă dau cîte un exemplar din cărţile mele, că îmi sunteţi simpatici.
Între timp Dumnezeu deschise una din cărţi şi citi cu voce tare: „Adevărul nu poate exista ca materie. El nu există nici ca nălucă. Dacă cineva ar putea vorbi cu Adevărul şi l-ar întreba, precum Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun celor de la poalele muntelui despre tine?, Adevărul i-ar răspunde exact ca Dumnezeu: Eu sunt cel ce sunt!”. Bravo, văd că ai înţeles cîte ceva. Deşi e destul de aproximativ. Adică cum nu poate exista ca materie? Dar eu ce sunt aici? Ţuica asta de prună, vişine plus pere nu este materie? Nu bag şi eu acum materie în materie? Hm!
Sfîntul Petru răsfoi şi el cartea de la Tipo Moldova şi citi primul pasaj care îi căzu sub ochi: „Există şapte dovezi ale existenţei lui Dumnezeu? Da, plus una: aceea că doar Dumnezeu ar fi putut concepe – ca-ntr-un limbaj sculptural - pentru un gol al femeilor un plin al bărbaţilor.” Ei, ei, mai există şi alte dovezi, chiar faptul că acum stă cu dumneata aici, la o ţuică...! Iar asta cu golul şi plinul e tare încurcată. Aici mai e de reflectat. Hm!
- Hm!, îi răspunse Dumnezeu.
- Ei, dar ştiţi voi ce sărbătoresc eu azi? Nu cred că nu ştiţi ...!? Am făcut 65 de ani de viaţă. Şi ies la pensie. Iar pensia e mică, că aşa sunt pensiile aici pe pămînt, mai ales dacă toată viaţa ai fost artist...! Ia, hai noroc, luaţi ...! Pentru asta bem.
Dumnezeu se uită la gazdă, se uită în sine şi zise:
- Să îţi măresc pensia nu prea am cum, că aş dezechilibra bugetul ţării voastre, dar am altceva mai bun. Pot să fac să iei pensia asta aşa micuţă mulţi, mulţi ani de aici înainte. E bine?
- E bine, îi răspunse gînditoare gazda. Şi să mai pot scrie nişte cărţi ...!
- Ei, da, asta îmi stă în putere. Ai să scrii Domane cîteva cărţi care vor fi foarte lăudate de cititori, cîţi vor mai fi fiind şi de critica literară, dacă va mai fi fiind.
- Dar vreun premiu al Uniunii Scriitorilor ...?, încercă timid gazda.
- Ei, aici e mai greu, nu am chiar aşa mare putere ...! Acolo juriul e juriu, nici Dumnezeu nu se poate amesteca...! Deşi aş putea să le suflu la ureche, la un moment dat, aşa ca o şoaptă, ca o ideie. Aş putea încerca, în schimb, să îl fac pe Nicolae Manolescu să te bage în „Istoria....” lui. Ce zici?
- Hm. Bună treabă!
Între timp oaspeţii se pregătiră de plecare. Gazda plasă fiecăruia cîte o sticlă de ţuică, să aibă la drum şi eventual pentru acasă. Că pînă în Cer drumul e lung, trebuie să mai facă şi cîte un popas. Deşi protestară timid, cei doi trebuiră să pună şi sticla în traistă, alături de cărţile primite.
- Ce să-i dăm în schimb?, întrebă Dumnezeu pe Sfînt. Că tare frumos ne-a primit şi ne-a tratat.
- E greu de spus, că nu pare preocupat de cele materiale. Se mulţumeşte cu puţin pe principiul formulat de un sfînt părinte în alt veac: pe lumea asta am nevoie de puţin iar de puţinul acela şi mai puţin. Dar eu zic să îi dai din bunătăţile tale cele mai alese, dintre cele mai puţin văzute, dar bine simţite.
- Bine zis. Uite, Domane, cît cuprinzi cu ochii, peisajele cele frumoase să fie numai ale tale. Cît auzi cu urechile, muzicile cele mai frumoase să fie numai ale tale. Cît cuprinzi cu inima, lumea să fie numai a ta. Cît poți stăpîni cu vorba, al tău să fie. Și să te plimbi cu mîinile la spate, fără nicio grijă, de-a lungul și de-a latul lumii voastre încă șaizeci și cinci de ani de aici înainte. Amin. Ce zici?
- Ce să zic, Doamne? Sărut mâna! Nici nu cred că avem nevoie de mai mult. Valentino!, hai că ne pleacă musafirii ...!
Apoi, un porumbel a trecut prin dreptul turlei Catedralei în zidul căreia Ana lui Manole încă mai suspină, zborul său a aprins nişte stele pe cer, Calea Lactee a devenit feerică. Porumbelul a aterizat în curtea lui Doman, între prunii care îşi împrăştiau mireasma de fruct în căldurile cocerii. Dumnezeu s-a urcat pe o aripă, Sfîntul Petru pe cealaltă şi au luat-o încet, pe sub umbra strălucitoare a Catedralei, pierzîndu-se în Univers.
Iar alambicul lui Doman? Ei, el intră de acum în rîndul lucrurilor simbolice.
Piatra Neamț, 29 august, 2018
