19. Fragment Gușterele. Cufărul

            Am strigat, nu era nimeni acasă şi am ieşit afară în curtea în care am zărit de data asta şi lacul. M-am aşezat sub o umbrelă verde, la o măsuţă, pusǎ acolo parcă special pentru lectură. Balansoarul din lemn, cu braţele îndoite rotund, era confortabil şi prăbuşindu-mă în el am putut în sfrşit să mă afund în lecturǎ. Pe „Simigiu”, ca frate mai mare l-am pus pe masǎ şi am început cu dosarul lui Sima Nicolae.

            Nu era voluminos. Câteva note informative, referate, extrase din procese verbale de interogatoriu, note, declaraţii, o fişă biografică, o caracterizare, douã fotografii de la nuntă, de la cea de-a doua nuntă, nimic spectaculos. Spicuiesc din Situaţia personală întocmită comform datei, în 28.02.1942:

• Sima Nicolae activează în mişcarea legionară din martie 1936.
• Contingent 1937, cu grad de caporal, Regimentul 4 Dorobanţi.
• Între 1939-1941 – 225 zile concentrare.
• Între 22.06.1941-01.12.1941 – 139 zile concentrare.
• Caracterul – tare, temperament sanguin.
• Nu are nici o autoritate în viaţa publică şi privată

...

15.11.1944. Referat / Postul de Jandarmi Merişani.

                       „Din cercetarea scriptelor postului şi din informaţiile primite cu ocazia investigaţiilor, am stabilit că susnumitul s-a înscris  în mişcarea legionară în 1936. De la înscriere şi până la rebeliunea legionră a îndeplinit funcţia de curier. N-a comis nici un fapt ostil, în schimb a fost de încredere faţă de şefii de organizaţie din Piteşti. În acest timp a luat parte la marşurile ce se făceau de la o comună la alta şi plătea lunar cotizaţie.

            În timpul rebeliunii legionare de la 21 ianuarie 1941 a luat parte la rebeliune în calitate de şef de cuib. La Piteşti când a ajuns în prima zi şi a văzut cum se prezintă situaţia s-a înapoiat acasă. Astfel că nu a fost dat în judecată şi nici condamnat.
            De la rebeliune şi până în prezent nu s-a mai dedat la nici un fel de propagandă în formarea mişcării legionare.
            În prezent este concentrat la Regimentul 4 Dorobanţi. Propuneri:
            Până în prezent nu se vede nevoia de a fi „internat”.(cu sensul clar, bănuiesc)
            Şeful Postului de Jandarmi. Plutonier SS indescifrabil.”
            ...
            Declaraţie Nae Ghinea, 56 ani, căsătorit, 6 copii. / „În perioada cât a fost legionar, Sima Nicolae s-a purtat necuviincios faţă de populaţie şi cu aere. A luat parte la toate activităţile care se făceau.
            În timpul rebeliunii a strâns mai mulţi derbedei mincinoşi din localitate şi a plecat cu ei la Piteşti să participe. A luat parte la rebeliune, dar când a văzut că este chestiunea agravată a fugit acasă. Nu a fost condamnat. După rebeliune nu s-a mai manifestat cu nimic.
            Mai ştiu că până să vină regimul legionar la putere, s-au strâns din mai multe comune apropiate şi au vrut să plece spre Deduleşti Argeş în marş, însă au fost opriţi de jandarmii din Legiunea Jandarmeriei Argeş şi s-au întors.”           

            ...

            Din Fişa biografică / „În timpul guvernării legionare a fost înaintat la gradul de şef de garnizoană dovedindu-se a fi o fire violentă şi fanatică. În timpul rebeliunii a strâns mai mulţi legionari cu care a plecat să ia parte şi el la Piteşti, însă neputând fi arestat, nu a fost înaintat judecăţii
            După 23 August 1944 nu s-a mai dovedit a mai depune activităţi în favoarea fostei mişcări legionare, înscriindu-se de formă în Frontul Plugarilor pentru a-şi camufla trecutul său dubios. În prezent numitul este mutat cu domiciliul, ca agronom, la staţia CFR Bacău, cu scopul de a-şi pierde probabil urma.
            Este un element periculos, capabil de orice când i se va cere.”
            ...
            Inf. CRIP. 19 decembrie 1949 / „Vă informez spre ştiinţă că numitul Sima Nicolae din comuna Merişani va pleca din comună pe considerentul de a nu mai fi urmărit de autorităţi. Numitul în trecut a fost şef de garnizoană şi pentru trecutul său politic dubios, vrea să dispară pentru a-şi ascunde personalitatea
            Sima N în prezent se manifestă contra Regimului Democrat şi nu vede cu ochi buni înfăptuirile făcute de partid şi clasa muncitoare. Este un element feroce şi foarte periculos de felul cum priveşte toate reformele.”
            ...
            Alte diverse Note conţin: 09.03.1951 / „Informăm spre ştiinţă că numitul legionar Sima N a plecat din comună în 1948 în fostul Judeţ Huşi.(În 1948 m-am nǎscut eu. Îmi explic de ce l-am vǎzut prima datǎ pe unchiu Nicu abia dupǎ terminarea liceului). De atunci şi până acum nu a mai apărut...”
            02.04.1951 / „Susnumitul se afla la Clucereasa, Muscel ca pomicultor...”
            09.12.1954 / „Alături vă trimitem dosarul de legionar al numitului Sima D Nicolae ce ne-a fost înaintat de MAI Direcţia IV şi care a fost identificat de noi la staţia CFR Târnavele, în funcţia de impegat de mişcare. Luaţi măsuri spre a fi  supraveghet informativ...”
            29.06.1955 / „La staţia CFR Târnavele obiectivul urmărit de către noi, numitul Sima Nicolae, născut.... fost şef de garnizoană, a funcţionat în calitate de impegat de mişcare. De aproximativ două luni susnumitul a fost mutat la Regionala CFR Bucureşti care l-a încdrat la altă staţie.” (Pe acelaşi document se scrie cu pastă roşie: Identificat CFR Chiajna).
            27.02.1957 / „Susnumitul Sima N este salariat în cadrul Sfatului Popular Raional Târgovişte în funcţie de şef secţie agricolă...”
            11.03.1957 / „Susnumitul Sima N se află cu serviciul la secţia agricolă Brăteşti, raionul Târgovişte.”
            ...

Cufărul

          Cufărul, mare, încăpător, îl avea de la Nilă. Înainte să plece în concentrare la Regiment (Regimentul 4 Dorobanţi), unul, Ştefan, bun tâmplar, dar cam beţiv, nu se ţinea de treabă şi rămăsese sărac. Avea o datorie pe ce consumase la cârciumă:
            – Mă Nilă, în contul datoriei îţi fac un cufăr.
            – Ştefane, nu pot să ţi-o şterg pe toată că e prea mare, îmi faci trei. Vorbă aruncată glumind peste tejghea, nebunul o prinse din zbor şi după două zile aduse cuferele.
            – Pentru încuietorile astea speciale, nemţeşti şi pentru vopsea, mai dai o ţuică. I-a dat, că nu era cârcotaş şi avea de unde. Nu le-a dus pe toate acasă, era şi greu cu toate trei. Unul dintre cufere i l-a dat lui Toma şi cealalt lui frate-său Nicolae.  Nicolae s-a ţinut pe front de al lui; când s-a terminat războiul a adus cufărul acasă şi l-a urcat în pod.
            Acum pare că iarăşi are nevoie de el şi la coborât de cu seară, aşezându-l în mijlocul camerei. N-a fost încântat Tobârlan, când l-a înştiinţat că vrea să plece.
            – Tăticule, nu mai pot răbda să-i văd pe ţopârlanii ăştia de comunişti că-l ameninţă pe şeful postului de jandarmi, cu reclamaţii la partid, dacă nu-mi face dosar să mă trimită în puşcărie. (Se înţelegea bine cu plutonierul, cumsecade, nu voia să-i facă rău.)
            – Şi crezi că dacă speli putina, cum ai făcut-o la rebeliune, spălătura nu pute? Nu dau ăştia de urma ta?... Nu dai înapoi când ai hotărât ceva şi nu poţi linge unde-ai scuipat, eu ştiu că aşa v-am învăţat. Plăteşti pentru faptele tale aici, pe pământ, nu-l amesteci pe Dumnezeu. Nu m-aţi ascultat nici tu, nici Nilă, nici Gogu, cine mai era ca voi? Ai grijă, grijania mătii să nu-mi laşi ascuns prin casă amărâtul tău de pistol.(În grijania aia vinul nu era tocmai aspru, dar înţepa pe limbă.)
            – L-am îngropat în pădure de mult, n-ai grijă matale.
            – Îl îngropi, când nu eşti în stare de el! (A ţinut puşca de vânătoare la vedere, la capătul patului până ce au venit de i-au luat-o.) Se grăbi să iasă din cameră. Nu l-a întrebat unde pleacă. Bine că nu l-a întrebat, n-ar fi ştiut ce să-i răspundă.
            În cufăr şi-a pus lucrurile de trebuinţă; câteva rânduri mai bune de haine şi alte câteva ponosite, de „camuflaj”; un trening, un pantalon bufant, o pălărie, o bască, un fes de lână şi două trei cămăşi. La fundul cufărului a pitit uniforma, cămaşa verde şi centura cu diagonală. Nu reuşise să scape de ele. Cum să le îngroape? Ce-ar fi zis Căpitanul?...
            A plecat de cu noapte, sărind pârleazul în gard, pe sub nuci, trecând gârla, direct prin pădure. Dincolo de peron, peste linie, erau nişte stive de buşteni retezaţi. Nu l-a văzut nimeni când a urcat de pe partea opusă a peronului. Trenul de noapte nu avea navetişti. Ajunse în Bucureşti fără să întâlnească vreun cunoscut. La informaţii, primul tren pleca în cinci minute spre Moldova de la peronul 6. Era bun. S-a predat destinului. În vagon aţipii imediat. Se trezi odihnit, nu ştia cât timp trecuse. Compartimentul plin, ţipa a sărăcie lucie. Undeva între Adjud şi Bacău se hotărâ brusc să coboare. Dădu jos cufărul din plasa de bagaje de deasupra. Era o gară nu prea mare.
            Aşezat pe o bancă se hotărâ să aştepte dimineaţa. Altfel poţi gândi la lumina zilei. După ce dădu trenului semnalul de plecare cu paleta  albǎ cu dungǎ roşie, şeful de gară se aşeză lângă el. Din vorbă-n vorbă (mǎ mir cǎ era cam mut), norocul puse ochii pe Nicolae şi se întrezării limanul. Îşi găsise de lucru. Şeful gării rămăsese singur.
            – Ultimul impiegat de mişcare –, un amărât căruia i-am întins mâna, s-a făcut activist al partidului şi m-a lăsat baltă. Dumneata ce pregătire ai la bază?            
          – Trei ani şcoala tehnică pomicolă.
          – Vedem cum facem, vorbesc unde trebuie şi aranjăm. Hai, ia-ţi cufărul; am o cameră liberă la canton cu un pat, unde a stat până acum „activistul”, să te instalezi.
            S-a rezolvat destul de repede. În trei zile a primit şi uniforma de ceferist apucându-se să facă ce ştia mai bine, în timpul liber, plantând pomi fructiferi şi viţă de vie în grădiniţa din faţă de la canton. Într-o seară, după vre-o nouă luni, când descuie uşa şi intră în casă, găsi cufărul deschis şi îl izbi în faţă cămaşă verde aşezată deasupra. Îl cuprinse îndoiala, poate că el a scos-o de la fundul cufărului şi nu-şi mai aducea aminte. L-a mai ros gândul să scape de ea. Chiar a vrut odată să o împacheteze şi să o pună într-un tren, să i se piardă urma. Dar n-o făcuse.          
            Dimineaţa, şeful gării i-a arătat o hârtie, se înţelegea bine cu şeful, de nădejde om, gospodar. Îl dibuiseră. Seara, de pe scara vagonului, cu cufărul în mână s-a uitat înapoi cu părere de rău. Oare ce va urma, care va fi să fie viaţa lui?

* 
           ...

            În anul 1960 o altă notă îl găseşte căsătorit cu Mimi, locuind cu chirie în Târgovişte pe Strada Nicolae Bǎlcescu, nr159....Nici urmă de puşcărie, cum am bănuit. Nimic spectaculos, o hăituială continuă generată nu de organe, ci de propria-i frică ce nu se mai putea lepăda de cămaşa verde, cu diagonală de piele, necroită se pare pe măsurile lui. La propriu, poate chiar scăpase de obiecte, nu ştiu amănuntul. Şi glonţul, slobozit din pistol, singurul glonţ hotărât de el, ce ar fi trebuit să pedepsească trădarea Ioanei, prima soţie, s-a dovedit un eşec. A ales să rămână în impotenţa lui, mic. Nimic nu i s-a potrivit. Mi-am adus aminte de stofa pe care mi-a făcut-o cadou, când am terminat liceul, nici pe aceea nu a ştiut să o aleagă. Omul şters, cu glas pierdut, ascuns, nu şi-a putut depăşi condiţia, nici măcar în dosar.

   Chiar şi nunta legionară, momentul lui de glorie, cănd s-a deplasat de la Piteşti conducerea legionară a judeţului, aflatǎ în centrul relatǎrilor celor interogaţi şi a informatorilor din dosarul lui, sau al lui unchiu Gogu, sau în dosarul de cadre al mǎtuşii mele Gica, acum ştiu ce spun, nicǎieri nu se comfirmǎ faptul, aflat de la ţaţa, că ar fi fost prezent la petrecere însuşi Horia Sima. În mintea mea, de data asta a scriitorului, aşteptǎrile vizând anvergura personajului m-au dezamǎgit.

*

          Curtea largă din faţa bisericii, de obicei generoasă cu umbra, coborâtă în jos pe crengi din frunjişul stejarilor înalţi şi din cetina brazilor, lipitǎ de iarbǎ şi fixatǎ de tulpinile copacilor, abia de mai fǎcea faţǎ pâlcurilor de legionari venite din satele vecine care nu mai avuseseră loc în biserică. Se înverzise parcǎ şi ea, umbra, strivitǎ între verdele de deasupra, verdele ierbii şi agitaţia celor îmbrǎcaţi in cǎmǎşile lor verzi cu diagonalǎ şi pistol la şold ce parcǎ nu mai aveau rǎbdare sǎ aştepte. Înǎuntru, în bisericǎ, aerul devenise aproape irespirabil. Slujba era pe sfârşite şi urma, partea cealaltă a spectacolului, cea care trebuia să înalţe evenimentul ca un corolar la rangul de nuntă legionară.
            Doar Tobârlan în portul lui alb de ţǎran (şi poate mireasa), fǎcea notǎ discordantǎ acolo, în faţǎ, în strana lui, prima stranǎ de lângǎ altar. Şi mireasa şi el pǎreau încruntaţi. Fiecare de grijile lui. Popa Gheorghe nu îndrǎznise sǎ-l roage sǎ lase azi strana unui invitat. Nici n-avea cum. Era socru mare. Îi citise deja sictirul în tǎişul ochilor. „Oare bǎieţii lui nǎtǎfleţi, n-or fi vǎzut? Casa asta vopsitǎ verde, cǎ e numai faţadǎ... N-are pereţi, n-are acoperiş.”
            Şefii judeţului se aflau cu toţii în biserică invitaţi de naşul de cununie Morărescu, iar şefii de garnizoane din zonă, nu voiau să se facă de râs în faţa oaspeţilor de vazǎ. Se asiguraseră că demersul acelei zile, va pune în valoare ce citiserǎ ei în Cǎrticica şefului de cuib, legăturile strânse cu creştinismul ortodox şi românitatea tradiţionalistă, ale Legiunii. Ecourile unor incidente dramatice, pogromul început, asasinatele şi răzbunările politice întâmplate mai ales în Bucureşti, ajunseserǎ pânǎ la ei, împroşcaserǎ cu ceva pete negre în „soarele sfânt de pe cer”, dar entuziasmul venirii la putere le dǎdea dreptul sǎ-şi facǎ socoteli.            După slujbă, grupurile legionare au mărşăluit aliniate pe uliţele satului, iar de la garǎ pânǎ în dreptul parcului, pe porţiunea asfaltatǎ şi-au arǎtat adevǎrata mǎsurǎ a maiestriei. Cântecele şi cuvintele înflǎcǎrate, au rǎsunat puternic din piepturile lor semeţe şi nu s-au oprit decât în curte la Morǎrescu unde tronau douǎ butoaie cu vin.

*

            Nu ştiu dacǎ cititorul acestei cǎrţi va gândi ca mine. Încerc sǎ mǎ dumiresc şi dacǎ  personajele mele schiţate, se pot aşeza comod într-un roman. Am amestecat planurile, n-am pus personajele sǎ relaţioneze destul, alteori au relaţionat nefiresc, nu le-am conturat suficient ca tipologie, ca epicǎ, psihologie etc. Recunosc uneori am amestecat stilurile, timpii istorici şi cei ai povestirii, spaţiile, am inclus şi un metaroman, nu-i prea mult? Fǎrǎ o succintǎ organizare, de parcǎ am avut numai dubii, nu şi idei.
            S-ar crede cǎ nu am depus nici un efort sǎ salvez lumea Tobârlanilor, în declin.

..............................................

18. Fragment Gușterele. Maria

Notă: Încurajat de întâmplarea cu Carraria din postarea anterioară, am să redau întreg capitolul 18. E un capitol important, sper să nu vi se pară prea lung...

Maria

           Cu Maria eram prieten. Era o legătură fără fasoane, care ne elibera de tensiuni, din când în când, pe amândoi. Şi cu cealată Marie, verişoara ei la care ne aflam acum, mă mai văzusem de câteva ori întâmplător. Niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră, mai ales împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii, obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de muselinǎ subţire, verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesupt. Ştiam bine că nu aveam voie sa folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Nu mai locuiau împreună. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă subţre, galbenă. Avansasem la carte, deja se infiripase ca o nuvelă şi îmi luasem o pauză înainte de a ajunge la CNSAS, pe urmele Tobârlanilor.

            Când m-a sunat la telefon şi m-a întrebat dacă o însoţesc într-o plimbare matinală prin parc, nu am refuzat-o. Îşi dăduse demisia de la ziar, nu voiam s-o mai supăr şi eu. Aproape de Cişmigiu, în faţa casei verişoarei sale, m-a rugat să intrăm pentru 10 minute. Aştepta un email de la o bancă unde-şi depusese CV-ul şi-i trebuia un calculator.

            Stătea cu spatele către noi la o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie pe cea enigmatică, aşezată pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre, neglijent aruncate peste căldura ce o degaja în închipuirea mea corpul destins. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, deja era trecut de 11.

          Maria avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, alb, împingea să iasă din umbră în câmp deschis.

            Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi parcă era traversată de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizasem pericolul de a cădea din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremurau mâinile şi nu aveam destulă forţă în braţe.

          Prietena mea, speriată, mă ajuta după puterile ei. I-a descheiat capotul până jos şi trăgândul de mâneci a eliberat-o, de parcă în el s-ar fi aflat tot răul. Fǎcuse dintr-un prosop o compresǎ cu apǎ şi-i tampona pielea fǎrǎ noimǎ, în timp ce eu luptam în continuare să stăpânesc trupul acela stârnit de stihie. Am luat-o în braţe, i-am acoperit cu pieptul sânii şi urcându-mă în pat am coperit-o întreagă cu corpul meu. I-am strâns picioarele cu picioarele mele, parcă începea să se  adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Am aşteptat câteva clipe scufundându-mă şi eu în apa ce trecea peste noi. Totul a durat preţ de două sau trei minute. Fără îndoială cele mai lungi din viaţa mea.

          M-am desprins greu, privind-o copleşit de pe celălat mal.. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. M-am dat jos din pat. Dărâmat m-am aşezat pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:

– Ne vedem mâine Maria!

*

            Cu prietena mea, ziarista, nu m-am mai văzut niciodată. În schimb, m-am revăzut cu cealaltǎ Marie, verişoara ei a doua zi. Veselia i citea pe faţă de parcă nu se întâmplase nimic. Veneam de la CNSAS. Primisem în sfârşit copiile celor două dosare ale unchilor mei, Nicolae şi Gogu şi mă grăbeam să ajung acasă. Mi-a zâmbit complice fǎcând un semn discret cǎtre dosare.

            – Abordarea securiştilor e tendenţioasă, ce poţi afla de la ei decât doar un punct de vedere duşmǎnos. Vei fi dezamǎgit, nu aceea e viaţa. Avea o teribilă capacitate de convingere, cu adevărat mistică, mi-a spus ca e înger şi că-mi poate mijloci întâlnirea cu personajele cărţii mele, să le întreb direct. Trebuia doar să-i promit că am curajul să mă întorc şi să-mi termin cartea după ce stau de vorbă cu ele.

            – E foarte important însă, e capital să nu te sperii de guştere!  N-am înţeles rolul guşterelui.

            A condus atentă în trafic schimbând cuvinte convenţionale. Nu-mi spusese dinainte unde ne vom opri. În dreapta ei, tulburat, parcă mă aflam sub influienţa unui drog, răsfoiam dosarele. La un moment dat ridicând privirea am început să recunosc locurile. Când am intrat pe Valea Pribei, pulsul se ridicase şi bătăile inimii îmi spărgeau pieptul. Fântâna lui Cioc era tot acolo, casa Dumitrei părăsită se aplecase de tot într-o rână. În curte la ţaţa, surprinzător, făcuse cineva ordine. Maria nu s-a oprit, a trecut mai departe şi a frânat automobilul în poarta Veroanei, unde altădată străjuia nucul. Dealul se oprise în gard, dar casa era întreagă şi alături se mai ridicase una din cărămidă roşie. Parcă să zic semăna cu „hangarul” lui unchiu Nicu. Dar acela, îl ştiam mai încolo, lângă fântână.

            A deschis poarta şi, sigură pe sine, m-a luat de mână. Pe portiţa din spate, locul unde altădată era pătulul cu camerele noastre de sub el rămăsese gol, dar pământul se încreţise înfiorător. Am urcat coasta până în fundul căldării. Toboganul rămăsese intact dar se adâncise. Ne-am aşezat să ne odihnim în iarbă. Căutându-ne, am început să ne dezbrăcăm cum exersasem în copilărie. Cu ochii deschişi întindeam întunericul din căuşul palmelor descoperind uimit, cu cât întindeam mai mult, că Maria era de fapt acea Marie. Am acoperit-o întreagă cu corpul meu şi am simţit spasmul. Unda de şoc era aproape. Am simţit ghearele  reci ale guşterelui pe spatele meu. Parcă mă afundam ca la buturugă în ochii ei mari.        

            M-am trezit în cer la covergă. Tobârlan nu era printre roşii. Mutase râul mai aproape şi artezienele udau singure.

*

            Am păşit cu o teamă firească acolo unde, în mintea mea, credeam că lucrurile se întâmplă de la sine, nu trebuie să te zbaţi şi viaţa curge liniştită fără nici o străduinţă. Până una alta, am început să recunosc porţiuni din luncă. Doar că era un murmur continuu, plăcut, generat de stropii de apă împrăştiaţi dintr-o reţea de arteziene peste câmpurile cu roşii. Viteza căderii era mult mai mică, se producea cu o încetineală aparte. Cum cad fulgi de zăpadă într-o iarnă liniştită.

            Am întins braţul. Stropii de apă se opreau pe braţul meu fără să lunece şi fără să-mi provoace răcoarea. Parcă intrau în carne, dar nu simţeam nimic. Râul înconjura toată lunca. Se depărţise în două braţe, de o parte Vâlsana, de cealaltă parte Argeşul şi amândouă curgeau liniştite. Doar că îşi schimbaseră cursul, apele despletindu-se în amonte, spre locurile de unde veniseră. La mijloc, insula Tobârlanilor. În capătul dinspre zăvoi, la umbră, aşezaseră covergile. Erau nouă, dar semănau mai mult cu nişte igluuri.

            Paşii mi s-au oprit la cea mai mică dintre ele. Singura care parcă aducea cu coverga ştiută de mine. Pereţii de sticlă sau de gheaţă, nu ştiu din ce erau construiţi, lăsau să se vadă la mijloc tulpinile împletite din târşuri ca o structură de rezistenţă. Am intrat. Înăuntru spaţiu era mult mai mare. S-a deschis ca un amvou al unei biserici de ţară. În mijlocul încăperii am văzut un călugăr, să fi avut spre 90 de ani. M-a privit de parcă s-ar fi deschis, lăsând Sfântul Duh să curgă prin mine. Semăna cu tata-mare, poate cǎ era el. Nu m-a întrebat nimic, îi simţeam sufletul greu. I-am stat alături şi m-am strâns împreună cu el într-o rugăciune ca o mare bucurie împlinită. L-am simţit mai uşor, mai senin, nu trebuia să aflu ce greutate purta în suflet. Îmi ţinea mâinile în mâinile lui, ştiam că lucrarea se făcuse şi m-am trezit pentru o clipă împlinit.  

            De fapt, am ieşit din chilie mai nedumerit decât intrasem. Nu l-am întrebat nimic. Ochii bunicului meu păreau că suportă greu fericirea veşnică. De unde să ştiu eu cum se înşiră acolo anii!? Aveam să aflu curând că zboră precum zilele, dar fără nopţi îşi pierd consistenţa, nu ai cum să le ţii numărul.

            Ziua unuia dintre personaje nu e nevoie să fie egala cu ziua altui personaj. Şi cel mai mult, depinde de vârsta pe care ţi-ai ales-o când ai intrat. E alegerea fiecăruia. Îţi alegi vârsta care îţi comvine, când consideri că ai trăit mai intens şi mai frumos, viaţa de dinainte. După vârsta aceea îţi reconsideri reperele. Şi mai intră în calcul starea de spirit. Am aici o reală nedumerire şi totuşi, cât de fericit poţi să fii sute de ani la rând? Intervine plictisul, pe diferite grade...

            Înainte să bat la uşa unui alt iglu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală pe un ecran uriaş. Întâi ceva ca o muzică a sferelor. Parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans. Tata arăta pe ecran, cum nu-l văzusem niciodată. El îşi alesese o vârstă în plină maturitate, 55 de ani, pe care n-o atinsese trǎind. Vocea îi rămăsese neschimbată.

            Citea un fragment din romanul său, Tobârlanii. Semăna cu un decupaj dintr-un jurnal de familie. Acţiunea era cursivă, se întâmplase recent. Văru-meu Cornel era eroul acelor pagini. Povestea era ciudată, dar textul te captiva îndeajuns.

            Cornel intrase cu vârsta de după căsătorie. Nilă îşi deschisese cârciumă în igluul lui, însǎ cu alcoolurile era o treabă anevoioasă pe insulă. Meşterise din te miri ce alambicul, numai cǎ nu avea ce sǎ distileze în el. Nicolae într-o parte de luncǎ plantase tot felul de pomi, dar nu erau încǎ pe rod. Din cartofi fermentaţi, reuşise un fel de whiski. Prin natura împrejurărilor în cârciuma lui intrau şi femei, căci în igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele, în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo peste drum.    

            Partea periculoasă a afacerii, aprovizionarea cu fructe i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemână şi acesta a intrat în parteneriat cu unchi-său.

            A trecut râul şi nu departe a descoperit o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase de îngeri, se înfruptau şi plecau în drumul lor. Cornel şi-a umplut rucsacul revenind, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis. Încălcase normele locului şi consemnul dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină. De la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu. L-a lăsat pe Cornel să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

            Am recunoscut cârciuma lui Nilǎ descrisǎ de tata. Câteva mese şi scaune goale, scoase afarǎ aşteptau, nu m-am oprit. Traversǎnd drumul am trecut pe lângă o cruce veche din piatră şi fără să bat la uşă am intrat în igluul Miţei. Pe un coridor lung, alte patru uşi închise, iar lateral în dreapta, o scară interioară urca la etaj. Pe uşile camerelor, stăteau lipite cărţile de vizită ale fetelor. Citesc una dintre ele. Maria –, primeşte de la 5 la 7. Privesc instinctiv mâna stângă, dar locul unde trebuia să fie ceasul era gol. Observasem asta de când mă trezisem pe insulă. Doar mapa aceea de carton, legată cu elastic pe care o primisem la CNSAS şi pe care apucasem doar să o răsfoiesc în maşinǎ, nu se pierduse.

            Patul imens, alb, mi se părea cât o câmpie ninsă. În mijlocul lui nu era Maria la care m-aş fi putut aştepta. Când s-a ridicat, uimită, halatul acela lucios de mătase verde i-a lunecat pe umeri descoperind un trup desăvârşit ce se deschidea către mine, surprins el însuşi de reacţie. Tinereţea abia îmbobocită a explodat ca o regină a nopţii şi braţele ei m-au cuprins în vâltoarea unei ape. Buzele roşii, de rodie, căutau să-mi soarbă respiraţia. Trăgea de haine să le smulgă de parcă pasiunea ei adormită, dintr-o dată se trezise şi mă avea acolo singur cu ea. Ne rostogoleam prin pat în toate direcţiile, alternănd succesiv privilegiul dominator. Dincolo de pat era hăul, iar la capătul hăului Miţa se uita la noi. A luat o cravaşă din piele de la capătul patului, o biciuşcă din cele folosite la diferite orgii şi a încins fără milă trupul contorsionat al femeii.

            – Am ştiut totdeauna că pui pasiune, pasiunea nu are ce căuta aici! Am ştiut că din cauza ta! Tu, numai tu!... Şi o lovea cu ură, cu răzbunare.

            M-am strecurat de acolo, luându-mi de pe noptieră mapa transparentǎ cu cele douǎ dosare. Pe coperta celui de deasupra, ofiţerul caligrafiase, între ghilimele, cu litere mari – „Simigiul”. Ce-o fi vândut unchiu Gogu, covrigi? Tocmai îmi apare în faţǎ igluul lui, identic cu casa de pe Livezilor nr 15, dinainte de a fi muşcată de cupa de oţel a buldozerului. Parcă mai înaltă, decât mi-o aminteam. Am intrat în sala lungă cu geamlâc, pipăind materialul transparent şi puţin elastic, apoi am pătruns în sufrageria imensă. Mărturisesc, uimirea m-a copleşit căci biblioteca pe care o considerasem pierdută, se întindea pe trei pereţi ai camerei, iar de pe mobilă străluceau pietrele de mină.

Gușterele de Carraria

   

         Ieri toata ziua am citit pe net romanul lui Petre Anghel, Carraria. O carte specialǎ a unui autor special, dar și într-o lecturǎ specialǎ și ar trebui cumva sǎ mǎ explic. Cu profesorul Petre Anghel schimbasem, nu de mult, câteva opinii la Târgul de carte, scurte dar consistente, vis a vis de experienţa scriitoriceascǎ și convenisem în consens cǎ nu poţi fii cu adevǎrat un scriitor mare dacǎ nu ai trǎit întâmplǎrile personajelor tale, la propriu, dacǎ nu gǎsești în cartea de care tocmai te-ai eliberat, însǎși viaţa ta. Ficţiunea poate juca rolul ei important, doar dacǎ se bazeazǎ pe trǎiri și fapte din locuri umblate de tine cu piciorul, într-una dintre vieţile tale, pe care ochiul camerei de filmat le-a înregistrat deja în tainiţele procesorului tǎu personal și rǎmâne ca montajul sǎ le recompunǎ, dându-le forma finalǎ, ţesând cum vrea el firul poveștii. Știinţa aceasta a montajului dǎ modernitatea și magia textului, nu întorsǎtura frazei pe care de altfel, prin exerciţiu, mulţi o pot stǎpânii. Ea e cea care te poate face sǎ nu mai lași o carte din mânǎ pânǎ n-o termini de citit. Personal îmi convenise sensul în care o luase discuţia, nu pentru cǎ aș fi un scriitor mare, ci pentru cǎ cele douǎ cǎrţi de prozǎ ale mele publicate pânǎ acum, Gușterele și Dosarul Albaștrii, se bazau pe lucruri care îmi marcaserǎ existenţa.          

             Fǎrǎ îndoialǎ cǎ domnul professor și-a retrǎit în Carraria începuturile, dar finul observator și analist de mai târziu, a reușit sǎ pǎstreze în carte prospeţimea și strǎfulgerǎrile acelui tânǎr care se cǎuta atunci fǎcându-și fișe pentru teza de doctorat, în micile plǎceri, delǎsǎrile și iubirile sale.

            De ce lectura a fost specialǎ? Tocmai îmi reproșase una dintre fiicele mele, cǎ nu fac bine sǎ postez pe blogul meu, Pasǎrea ceţii, capitole  întregi din Gușterele, cǎ se pierde intersul cititorului asupra cǎrţii, iar pe de altǎ parte nimeni nu are rǎbdare sǎ citeascǎ fragmente atât de lungi și sǎ le urmǎreascǎ apoi, sǎ le lege în desfǎșurare. De parcǎ eu n-aș fi știut, dar la tirajul infim al cǎrţii, ce posibilitǎţ aveam ca sǎ-l prind pe cititor cu mușcǎtura Gușterelui?

            Am dat întâmplǎtor de Carraria, bucurându-mǎ în sinea mea. Hei bine, dacǎ un scriitor important își publicǎ romanul pe blogul personal, cu siguranţǎ beneficiind de un tiraj considerabil mai mare, eu de ce nu aș face-o? Și am început sǎ citesc aplicându-mi mie prerogative de cititor și intrând în jocul experimentului. 

             Mǎrturisesc dupǎ primele douǎ capitole nu am reușit sǎ mǎ mai desprind, dar tot aveam o problemǎ. Pagina de net se deschidea mai greu, pe coloana din dreapta apǎreau fotografiile prietenilor, urmate de postǎrile recente ale altora, rubrici obișnuite, iar capitolul al treilea nu mai era. Am observat cǎ pe coloana din stânga în continuare urmau capitolele cu soţ adicǎ 4, 6, 8,10…  M-am luminat crezând cǎ așa a vrut autorul, cum nici eu de altfel nu postam pe blogul meu decât fragmente din fiecare capitol, existând posibilitatea pe aceeași paginǎ, printr-un link, dacǎ cineva ar fi dorit, sǎ deschidǎ în Scribd toatǎ cartea. Nu m-am ridicat de pe scaun pǎnǎ nu am terminat capitolul 34 și abia atunci am observat cǎ pe coloana cealaltǎ apǎrea capitolul 35, finalul.

            Dupǎ ce l-am terminat, am derulat în sus ca sǎ-mi dau seamǎ cu surprindere cǎ se gǎseau acolo toate celelalte capitole cu numere impare: 3,5,7 etc. Ce era sǎ mai fac? Mi-am pus un pahar de vin roșu și am reintrat în compartimentul de tren sǎ ascult povestea profesoarei aceleia distinse, de 55 de ani, întreruptǎ brusc atunci când s-au dat jos din tren oltenii ǎia…

Craciunul

Ascultǎ cum ninge Crǎciunul

zǎpada pǎtrunde-n artere
și-alungǎ povara de umbre
de-ai crede c-a fost doar pǎrere

Prea alb nu-i de-ajuns cât se poate
și-n cer nu-s iubiri doar și slavǎ
dar ninge cu-atâta candoare
și ura e tot mai firavǎ

Isus e aici și departe
cu El voi cina și-n colinde
vin glasuri de îngeri aproape
la steaua ce-n noapte se-aprinde

Colind

Ne fulgerǎ pe șirǎ cu colinde

se hârjonesc în suflet lupii tineri
în cer un înger candela-și aprinde
și clopotele bat la Sfânta Vineri

Ce veșnic ninge, cearcǎnele serii
pudrate-s cu mireasmǎ de rǎșinǎ
și parcǎ înfloresc în glasuri merii
…în ieslea lumii pâlpâie luminǎ

Din volumul Glont de argint

Foto Dumitru Ungureanu