Ne-am împodobit de la început viața afară,
în aer liber, bucurându-ne de jocurile copilăriei,
alergând cât era ziua de lungă, bătând mingea dacă ne strângeam mai mulți, sau scăldându-ne
în apele râului dacă-l aveam aproape și era miez de vară. Sau lunecând pe
coastă la derdeluș în zilele atât de scurte ale iernii. Spre seară, prinzând
licurici și lipindu-i pe frunte, sau scuturându-ne de zăpadă după caz când intram
în curte, ne așezam la masă uitând adesea, drăcușori cu coarne plini de haz, să
ne spălăm pe mâini...
Dar de ce am fi avut bunici dacă
ne-ar fi lăsat să greșim! Se ridicau de la locul lor să ne toarne apă și își
aminteau totodată că n-au dat mâncare la câini... După cină intrau apoi cu noi
în dormitor să ne spună povești, până adormeam într-o blândă lumină. Niciodată
nu prindeam sfârșitul poveștii și nu aflam dacă pe prințesa pe care o
sechestrase zmeul a salvat-o până la urmă Făt Frumos.
S-au schimbat vremurile sunt mai cu
susul în jos și copiii au devenit bunici. S-au schimbat și poveștile, rareori
se încheie într-un mod fericit.
S-a sfârșit aseară la Cluj și povestea
Simonei Halep, o poveste cum n-a mai fost alta și nici nu cred că va mai fi
curând. Pentru noi în Panteonul planetei albastre și în inimile noastre la
capitolul tenis, ea va rămâne prințesa rachetei, un vis.
Chiar dacă zmeii de la Ialta (Ce coincidență,
Conferința de la Ialta s-a desfășurat între 4-11 februarie, întocmai datele de
desfășurare ale Transylvaniei Open!..) au sacrificat acum 80 de ani, libertatea micilor
națiuni, pe Simona Halep zmeii de-acum n-au putut să o facă să plângă.
Nu a fost o înfrângere ci doar un
capăt de drum partida cu italianca Lucia Bronzetti, hotărâtă de timp și de
corpul ei omenesc, cum inspirat a declarat Simona. Atât a fost înzestrat de
Dumnezeu. Ea și-a câștigat demult dreptul la glorie prin tot ce a realizat prin
munca sa.
Măcar zmeilor de-atunci le-au rămas
numele în istorie, alde Roosevelt, Stalin și Churchill. Celor de-acum care i-au întrerupt cariera, le rămâne numele
anonim pe vecie.
Mulțumim
Simona! Nu am cuvinte pentru tot ce ai realizat în povestea ta. Rămâne să-ți
continui povestea ca zână bună. Succes!
Într-o vreme
când toate televiziunile în general tot spațiul mioritic al neamului este
cotropit fatalmente de litera g, aia mică, extrem de mică a unui georgescu venetic,
venit dinspre un întunecat răsărit, iacătă că îmi vine și mie apă la moară în
dimineața asta în amintirile de pe facebook. O cronică literară mică, extrem de
mică doar ca întindere(!) , dar de largă cuprindere și inspirație... Prelucrată
ca o bijuterie și expusă mai demult în revista Argeș.
Ce să spui mai
mult despre o literă(?), fie ea cât de mare tot literă e(!), e drept, pro-venită
de la un Tobârlan de Guștere scris cu G sau cu T mare de tipar, în roman. Că la
mine T=G! Depinde din C ediție citești...
N-am să expun concret
tăietura din revistă să nu repet soarta tristă a Coiful dacic de aur de la
Coțofenești furat la olandezi. Ai alternativă, te ferești ca de vise rele să
expui artefactele originale, mai bine pui ghilimele tale și păstrezi cronica la
tezaur...
*
“Ingrat locul poetului în lumea romanului. Trebuie să-i citeşi pe amândoi, om şi roman, de trei ori în trei ani
diferiţi. Şi a patra oară, să fii sigur dacă ai înţeles bine. Mai ales când nu scrii romane, cel mult romanele mai fac aluzii
la tine. Şi ca un făcut, când te-ntâlneşti cu omul, aproape şi cu romanul: „Cum e cu Guşterele, ai zis ceva de el, el a zis ceva de tine?...” M-a înnebunit Ion
Toma Ionescu, cu soiul ăsta de făptură, încât de fiecare dată când iar m-apropiam de „Guşterele” lui, trebuia s-o iau de la cap la coadă, înc-o dată şi-nc-odată.
Până la urmă, ce poate fi atât de periculos la ’un şopârl’ simpatic, care de regulă e paşnic, dacă neinspirat cumva te târcoleşte până de te muşcă şi-ncerci să-l prinzi, îţi lasă amintire coada, deci tot te-ai ales cu ceva. Dar stai că nu-i chiar aşa, adică să fug după târâtoare ori ele după mine. Trebuie văzut care-i supărarea cu Guşterele aici şi ce hram poartă, pesemne că-i ceva bai cu el.
Mai întâi de toate, descoperim un roman autobiografic, de unde ne duce
gândul că ITI o fi-n ceva legătură de rudenie cu G; sau nu, G să fie un fel de marcator pentru cromozomul şi/sau destinul lui ITI... Îi voi da
de cap şi de coadă! Dar nu prin exegeză, să nu mai zic, Doamne fereşte, de vreo te miri ce hermeneutică şi alte cele, ca să nu mă iau de cap şi de coadă, fireşte. Şi nici printr-o încercare de fărâmă de biologie, că mai mult nu ştiu.
Vom merge într-o călătorie spaţio-temporală la clasa G. Câţi G? Un G, marele G. Centurile de siguranţă!
Aşadar, avem o perioadă clătinată în istorie, cea interbelică; mai avem un sat, Merişani; şi mai avem o tipologie umană aparte, Tobârlanii. Aici se manifestă întâmplările vieţii, precum tot aici se întâmplă manifestele vieţii; manifeste, nu manifestări, cele din urmă putând avea în cazul de faţă conotaţie comunistă, pe când primele, ghici de care!
Interesantă înşirarea pe capitole a neamurilor, cu neapărat reveniri asupra lor, şi desigur cu peisagistica fizică, ambientală şi morală, bogată şi aferentă fiecăruia în parte. Pitorescul dă în tot locul mână cu drama, e un foietaj de personalităţi ample, într-o festival de tarte ale vremurilor
clocotite.
Frumuseţea omului, farmecul satului, se află sub biciul nemilos al unei falii de istorie, un tărâm nelămurit dacă vrea să fie şi înspre care rost definitoriu s-o apuce. E bucuria
vieţii deopotrivă cu tristeţea asupra vieţii. Sunt şi ilogismele covârşitoare pe seama vieţii.
În decorul scenic au loc cele ale zilei, alături de altele ale zvonisticii şi desigur unele ale doar închipuirii.
Merită să mergi într-o astfel de interfaţă a lui ITI, cât de periculos ar fi să nu te apuce şi pe tine un gest asemănător raportat la propriile-ţi ramuri genealogice.
Rezonanţa umană este atât de imprevizibilă, încât trezeşte însăşi natura din rolul expectativităţii. Iar ’moţul’ naturii astfel însprintenat, rămâne ca efigiu, ca girofar, ca
altceva ce-ar mai fi cu ’g’, aceasta pentru că este vorba despre marele G. „Eram către ultimele pagini ale dosarului.
Am auzit un clipocit aproapimperceptibil în apă, şi pe mal a apărut guşterele...” Iar Guşterele era frumos, îndemnându-te să ’guştereşti’! Întregul fragment amenajat cumva conclusiv, este nuanţat mirific pe bază de Guşterele, vă asigur de asta, place! Mai Gu;tere
de aşa, nici că se poate!
Avem deci, Guşterele autentic, roman autentic, acum dincolo de acest aranjament existenţial ITI cu G, îmi mai rămâne să-l pun la loc în memorie pe poet!”
Mulțumesc încă o dată Daniel Marian pentru acuitatea pătrunderii tale!
https://www.editurahoffman.ro/produse-1/tobarlanii-ion-toma-ionescu.html
Amintiri din alte vremi. Fotografii cu brigada artistică a secției Cutii viteze Dacia(anii 80-89), al cărui textier și instructor eram, laureată a mai multor festivaluri de satiră și umor: Vaslui, Zalău, Rîmnicul Vîlcea, Câmpulung, cu spectacolele precum Albă ca Zăpada, Scufița Roșie, Calul colectivului, povești puse în scenă cu pasiune, creativitate și umor de un grup de tineri talentați care lucrau în secție. Oblgatoriu indirect productivi, ca să nu stânjenim producția de Cutii viteze, planul era sfânt și aproape că niciodată nu era îndeplinit…
