E duminică, prețurile la ieșit afară din casă s-au scumpit, poate din plictiseală revine cititul că el nu costă nimic! Ofer un capitol din Ferma Gușterilor, cine licitează?... Ionescule te-ai tâmpit!?...
Azi facebook-ul mi-a scos în cale la rubrica de Aniversări, cum că ar fi
ziua lui Vasile Iordache, cel mai bun prieten al meu, Maurul, cum îi ziceam noi.
La început am crezut că de când facebook-ul e META și-a extins legăturile până
la cer, dar privind mai atent, mi-am dat seama că e alt Iordache, inginerul tehnolog
de la cuplu conic al Cutiei de Viteze. (La mulți ani Vasile! Chiar dacă, nici
tu nu mai vorbești cu mine, dar tu doar din considerente și abordări politice
ale Georgiștilor vremurilor...).
Mi-am amintit că tot în septembrie pe 2, a fost și ziua lui ICĂ prietenul
meu, urmată pe 3 de ziua lui Nae(Nicolae Radu), celălalt prieten albastru. Cu Nae
am rezolvat, l-am sunat și am vorbit, una alta... Cu Ică ar fi fost mai greu, cum
pot să face să șterg uitarea(!), cumva, măcar să întârzii apariția pe frunze a
ruginii...
Postez aici un fragment din recentul roman Ferma gușterilor
*
Dimineața către ora zece l-am sunat pe Ică. Nu știu ce m-a împins, dar
trebuia să discut cu cineva ca să mă limpezesc. Ieșisem din spital şi parcă se
epuizase acolo toată scrierea creativă de care eram în stare. Romanul(Ferma Gușterilor)
avansase destul de mult, dar intrasem într-un blocaj care mi se părea că se
prelungește foarte tare. Nu vedeam cu niciun chip finalul. Mă deranja barba, o
lăsasem să crească până îmi terminam romanul şi pe deasupra trebuie să mă
întâlnesc azi cu Maria să-i duc fotografiile de la Viena şi îi promisesem că mă
rad(nu-i plăcea barba mea(!)) indiferent că voi termina sau nu cartea.
Miza era mare şi de câte ori mă
aflam într-un impas, la el sau la Nae apelam pentru o idee salvatoare care de
cele mai mute ori, venea. Numai că Nae își pierduse vederea dintr-o operație
nefăcută la timp şi nu apucase să citească ultimele capitole. Bine măcar că reușise
pentru liniștea lui să scrie cinci cărți.
La capătul celălalt al firului nu răspunde nimeni. Soneria telefonului sună
în gol, nefiresc de lung; o dată, de două ori. Număram apelurile şi ecoul l-am
simțit în inimă cum se strânge ca un pumn într-o străfulgerare de gând tulbure
la nivelul sinapselor şi acestea îl resping... Într-o logică a întâmplării putea fi orice. În ultima
săptămână cât am stat internat, îl sunasem în fiecare zi. Precis se întâmplase
ceva. Mai scăpase telefonul în vasul de la toaletă şi două zile jumătate i-au
trebuit bateriei să se usuce. Altădată, mai înainte prin 2010, vara, venisem
din București. Definitivam Dosarul albaștrii atunci şi căutam liniște.
Și-a uitat telefonul când să plătească în complexul de unde se aproviziona
cu alimente, pe Craiovei lângă fostul cinematograf Dacia, dar blonda de la casa
de marcat îl știa. Omul care își lăsa câinele la ușă când intra în magazin şi
câinele își aștepta cuminte stăpânul să se întoarcă.
A recuperat Nokia de la casieriță în ziua următoare, când şi-a refăcut
traseul în minte şi spera să găsească obiectul acolo. L-a găsit, oferindu-i
casieriței drept recunoștință un trandafir, pentru zâmbetul ei nu pentru
telefon... Apoi au traversat strada, amândoi în aceeași lesă. Maurul s-a așezat
pe o bancă şi Ela întinsă la picioarele lui în părculețul din fața blocului
meu, așteptându-mă să cobor.
Așa ne-am petrecut în discuții îndelungi, zilnic, câteva luni bune în vara
aceea, citindu-i fragmente din manuscris, în paralel cu notele informative din
dosarul de la CNSAS şi încercând să punem ordine în memoria fricilor care ne
despărțiseră, zidind între noi patruzeci de ani.
Cum au trecut acei ani de singurătate autoimpusă, în care ni se părea că
securitatea era cu ochii pe noi tot timpul?... Să nu cumva să reluăm legăturile
vechiului grup(!).
L-am regăsit şi pe Nae, şi pe Gicu, şi pe Geo în vara aceea, şi dialogul
între personaje a prins consistență în bula noastră din părculețul dintre
blocuri. Ulterior i-am re-inclus
şi pe ceilalți,
pe rând… Memoria mea era afectată probabil de la tratamentul cu xanax
recomandat de doctorița Eremia șefa Laboratorului de Sănătate Mintală. (O lună
întreagă n-am lipit geană pe geană după nopțile petrecute la securitate şi după
procesul de demascare publică de la Casa Elevilor şi Studenților. Îi vedeam pe
securiști urmărindu-ne peste tot, rămăsesem cu sechele. După zeci de ani când
am scris Dosarul Albaștri, aveam nevoie de sprijin, să pot discerne între
realitățile trăite de noi şi fabulațiile dosarului primit de la arhive.)
34
Maurul nu se simțise prea bine în ultima vreme. Vorbeam aproape zilnic la telefon, mai ales
după ce îi murise câinele. Nu mai era obligat să iasă afară, nici nu se mai
putea de când cu covidul şi chinul de a coborî şi urca scările înapoi. Nu-şi
mai găsea justificare efortul. Ela a murit de bătrânețe. Lacrimile din ochii ei
mari şi blânzi, se mutaseră temporar în ochii lui, simțeam asta în tremurul
vocii.
Ultima dată, era târziu, mă întindeam grijuliu în patul acela de spital
care scotea un zgomot infernal de la protecția de plastic a saltelei. Atingând
fără să vreau touchscreen-ul, am sunat pe numărul lui şi am închis cât am putut de repede. M-a sunat
înapoi şi deschizând telefonul, am auzit un Alo stins, nelămurit de ora
nepotrivită. Mi-a răspuns şi eu n-am zis nimic, am închis. Nu era prima oară
când telefonul meu îmi făcea figuri şi rătăcea pe potecile sale bătătorite,
urmându-mi gândurile. De obicei schimbam câteva cuvinte explicând conjunctura
şi speculam momentul intrând în dezbaterile noastre lungi. Îl puneam la curent
cu ce mai scrisesem şi îl simțeam mustăcind mulțumit… Totuși acum era dincolo
de miezul nopții şi glasul întors de departe parcă nu mai era al lui!
M-a frapat la el când în Dosarul Albaștrii a trebuit să descriu momentul
acela, scena regizată de securiști a „demascării noastre publice” ca „dușmani
ai poporului”. Când ni s-au pus în cârcă fapte neadevărate, inventate de ei,
într-un scenariu prost fără nicio noimă. Maurul fusese obligat atunci să
citească un text scris de ei în care recunoștea că au fost unele greșeli de
tinerețe din partea noastră…
A crezut că îl vor lăsa astfel să-şi termine facultatea, i-au promis! Era
student la regie teatru, coleg de grupă cu Alexa Visarion. Nu l-au lăsat!...
Era periculos de deștept pentru o scenă cu vizibilitate atât de mare. Cu
siguranță ar fi ajuns un regizor bun. Dacă mi-ar fi cerut atunci în parc să
schimb textul, să trec peste momentul acela teribil care l-a marcat şi pe el şi
pe noi, sunt sigur că aș fi rescris pasajul, dar nu mi-a cerut să modific nici
un cuvânt!...
Telefonul lui Ică nu se mai afla în
rețea
37
Maurul s-a stins! Am aflat la două luni după convorbirea eșuată. L-am bătut
la cap pe Nae aproape zilnic, să meargă să-l caute. Unde să-l caute? Nu-i mai
răspunsese nici lui la telefon, brusc. Și mai era şi covidul, problemele lui de
vedere, cum să meargă, trebuia să fie însoțit... A aflat până la urmă că îl
luase pe Ică una din fetele lui(avea două, cea care e antrenoare la judo) la ea
acasă, bolnav.
Ieri, în zi de Crăciun, sora lui Nae a primit răspuns la un SMS pe telefon
de la cealaltă fată a maurului stabilită în Germania. De două luni avusese
premiera, fără spectatori din cauza covidului, printre stele, cu mari actori...
Și noi albaștrii, prietenii săi, l-am lăsat singur, fără a-l putea aplauda
şi rechema la rampă!
De-aș fi aflat la timp l-aș fi anunțat
pe tatăl meu Toma, să meargă el cu toate neamurile aflate pe Insula din cer a
Tobârlanilor să vadă spectacolul. Sau măcar pe Titi şi Victoria, socrii mei,
personaje în altă carte a mea Casa Roșie că-l știau pe Ică şi ei, de la nunta
mea cu Oana, când l-am avut frate de ginere.
Nu știu cât aur mai păstrează pentru
urmași subsolul bogat al Maramureșului!
Ceea ce știu sigur e că am văzut un
minereu mai prețios lucind în sclipirea ochilor vii şi am ascultat glăsuirea
pădurii în vocea pasionată şi caldă ca ghid, a Măriucăi Verdeș, în Bisericuța
de lemn de la Călinești Căieni, ridicată probabil înainte de 1663 când este
atestată documentar(bârnele sunt datate dendrocronologic 1629), povestind cu
mândrie despre strămoși, obiceiuri, credințe, legende ale locului, culese de ea
umblând din poartă în poartă, vorbind cu bătrânii care la rândul lor în
copilărie le aflaseră de la alți bătrâni şi le păstraseră în memorie ca să nu
se piardă. Legende şi fapte transmise din gură în gură, prelungind în cântec
sufletul neatins al maramureșeanului, frate cu lemnul din pădure şi în rezonanță
cu el.
Sau ca cercetător, cu aceeași
acribie, scuturând praful din arhive, iscodind cu de-amănuntul inscripțiile
chirilice şi picturile de pe pereții bisericii, centimetru cu centimetru, cu
sete de cunoaștere şi dragoste de adevăr, mângâind pereții exteriori atinși de
vremuirea vremurilor şi descoperind ca pe o minune undeva, potrivirea crucii în
fibra lemnului.
Câtă frățietate în Maramureș cu
lemnul!
Se zice că atunci când înalță o
construcție sau o poartă, maramureșeanul se adâncește în mijlocul pădurii unde
copacii se ridică drepți și aliniați către lumina soarelui, pune ochii pe cel
ales şi nu apropie securea de tulpină până nu cade în genunchi în fața
copacului şi se roagă de iertare, pentru nevoia de a fi strămutat în frățânătate,
cum a lăsat Dumnezeu, sufletul lui pereche într-o altă lucrare care să dăinuie.
Venisem de la Pensiunea Cosău, așezată
pe malul râului cu același nume, într-un câmp deschis, la poalele unui munte împădurit
până sus la cer, locul unde poezia își făcuse temporar o tabără privată, - mulțumită
inițiativei “pe persoană fizică” a directorului Editurii eCreator Ioan Romeo Roșiianu și
primarului comunei Călinești, Mihai-Ștefan Nemeș, - fără să știm că din vârful
acelui munte care ne ținea umbră, cu sute de ani în urmă a fost tractată
bisericuța pe un soi de tălpici ca de sanie, din locul unde fuseseră doborâți
copacii și fusese înălțată la origini bisericuța, mai aproape de așezarea
satului.
Întreaga procesiune a fost privită în
acele timpuri bântuite de epidemii de ciumă, ca o minune şi convoiul era condus
de o femeie, Călina. Ținea în mână ca pe un buchet de flori trei lumânări stinse
care odată s-au aprins singure, în locul ales de Dumnezeu pentru dăinuire.
O priveam fermecat pe Măriuca Verdeș
cum povestea călcând cu smerenie desculță prin biserică. Părea atât de mică, în
straiul cusut cu acul la lumina lumânării de bunica sa în urmă cu o sută de ani,
apropiind și focalizând pe rând ca să vedem mai bine cu o lanternă chipurile de
îngeri și sfinți pictați de Alexandru Ponehalschi.
Mi-am închipuit pentru o clipă că e
însăși întruchiparea Călinei.
După ce am ascultat-o cântând un
cântec al locului, înălțându-și glasul cristalin în biserică, am avut imboldul
să recit acolo o poezie de-a mea intitulată Credință.
S-a ridicat umbra
de la picioarele mele
ca o flacără vie
înconjurându-mă
şi mi-am zis
se poate să fii
o singură dată
şi să arzi
de mai multe ori
Mi s-a părut că ar fi fost o
impietate şi am renunțat la imbold.
Soția mea
are obiceiul să șteargă zilnic praful de pe mobilă cu o lavetă moale din
microfibră, cu o singură excepție. Nu
are voie să se apropie de bibliotecă. Acolo în regatul meu șterg numai eu, ca să
am control asupra cărților pe care nu le-am răsfoit mai demult. Unde stratul de
praf e mai gros, odihnesc netulburate sfintele moaște... un Shakespeare, un Nietzsche...
Azi 18
septembrie s-a nimerit să-mi pice în mănă cartea Lilianei Popa, Contemporani în
mileniul III și deschizând-o, mi-am dat seama citind dedicația de pe prima
pagină, că fix acum doi ani fusese lansată. Răsfoind-o a căzut din ea o fotografie mișcată
de la eveniment și pe o coală de hârtie împăturită o tabletă scrisă de mine cu
acel prilej
*
O carte este o casă a sufletului
construită după chipul şi asemănarea autorului. Poate fi o locuință personală,
o casă de vacanță, un palat ca acesta în care ne aflăm acum(Palatul Suțu a
găzduit lansarea), sau pur şi simplu o casă modernă din containere bine utilate
pe care le asamblezi şi le compartimentezi, antrenându-ți ca într-un joc de
lego fantezia. Dacă ar fi după mine aș considera cartea Lilianei Popa o casă de
vacanță în plină construcție căreia în timp, așa a proiectat-o arhitecta, îi
mai poți adăuga câte un nivel sau o aripă.
Ce are deosebit casa Lilianei cu
vedere la mare, dar și la munte deopotrivă, este că ea stă deschisă în toate
sezoanele, dar nu e înscrisă într-un circuit turistic obișnuit unde oricine
dispune de bani şi active, ar putea închiria apartamentul regal. Lista invitațiilor
este întocmită cu grijă şi, omul de cultură, omul de radio, criticul de artă,
poetul, organizatorul cenaclului Poeții cetății, am numit-o astfel pe Liliana
Popa, strânge în conclavul dumneaei istorici, actori, pictori, muzicieni,
muzeografi, literați, regizori de teatru şi film dintre cei uriași, oferindu-le
spații pe măsură și un loc minunat pentru dezbaterea de idei.
Prezentându-mă la recepție, să-mi obțin
cardul personalizat care-mi deschidea toate ușile să pot participa la
evenimente, mulțumit că voi avea câteva zile de vacanță activă într-o companie
selectă, mi-am luat cardul şi am urcat în cameră. Ferestrele largi arătau o
mare liniștită, iar în spate muntele semețindu-se pe cerul albastru. Mi-a sărit
în ochi, așezată pe noptieră, cea mai recentă carte scrisă de mine, Casa Roșie
şi alături, filele unei cronici a Lilianei Popa. Am citit cronica pe
nerăsuflate şi mi-a atras atenția o pertinentă observație a cronicarului.
“Aproape fiecare capitol din Casa
roșie poartă numele unui femei şi personajul în sine, poate fi singur un
roman”.
Ionescule se pare că ai treabă!
Felicitări Liliana Popa!
Au fost de faţă onorând
evenimentul: Olga Delia Mateescu, Paula Romanescu, Alexander Hausvater, Rodica
Mandache, Pavel Șușară, Nicolae Urs, Ecaterina Petrescu Botoncea, Ioan Andrei
Ionescu, Paula Craioveanu, Claudia Duminică, Ștefan Dulu, Gabriela Dobre,
Narcis Zărnescu, Gabriela Tănase şi mulți alți intelectuali de marcă.