MAURUL

 

Azi facebook-ul mi-a scos în cale la rubrica de Aniversări, cum că ar fi ziua lui Vasile Iordache, cel mai bun prieten al meu, Maurul, cum îi ziceam noi. La început am crezut că de când facebook-ul e META și-a extins legăturile până la cer, dar privind mai atent, mi-am dat seama că e alt Iordache, inginerul tehnolog de la cuplu conic al Cutiei de Viteze. (La mulți ani Vasile! Chiar dacă, nici tu nu mai vorbești cu mine, dar tu doar din considerente și abordări politice ale Georgiștilor vremurilor...).

Mi-am amintit că tot în septembrie pe 2, a fost și ziua lui ICĂ prietenul meu, urmată pe 3 de ziua lui Nae(Nicolae Radu), celălalt prieten albastru. Cu Nae am rezolvat, l-am sunat și am vorbit, una alta... Cu Ică ar fi fost mai greu, cum pot să face să șterg uitarea(!), cumva, măcar să întârzii apariția pe frunze a ruginii...

Postez aici un fragment din recentul roman Ferma gușterilor

*

Dimineața către ora zece l-am sunat pe Ică. Nu știu ce m-a împins, dar trebuia să discut cu cineva ca să mă limpezesc. Ieșisem din spital şi parcă se epuizase acolo toată scrierea creativă de care eram în stare. Romanul(Ferma Gușterilor) avansase destul de mult, dar intrasem într-un blocaj care mi se părea că se prelungește foarte tare. Nu vedeam cu niciun chip finalul. Mă deranja barba, o lăsasem să crească până îmi terminam romanul şi pe deasupra trebuie să mă întâlnesc azi cu Maria să-i duc fotografiile de la Viena şi îi promisesem că mă rad(nu-i plăcea barba mea(!)) indiferent că voi termina sau nu cartea.

Miza era mare şi de câte ori mă aflam într-un impas, la el sau la Nae apelam pentru o idee salvatoare care de cele mai mute ori, venea. Numai că Nae își pierduse vederea dintr-o operație nefăcută la timp şi nu apucase să citească ultimele capitole. Bine măcar că reușise pentru liniștea lui să scrie cinci cărți.

La capătul celălalt al firului nu răspunde nimeni. Soneria telefonului sună în gol, nefiresc de lung; o dată, de două ori. Număram apelurile şi ecoul l-am simțit în inimă cum se strânge ca un pumn într-o străfulgerare de gând tulbure la nivelul sinapselor şi acestea îl resping... Într-o logică a întâmplării putea fi orice. În ultima săptămână cât am stat internat, îl sunasem în fiecare zi. Precis se întâmplase ceva. Mai scăpase telefonul în vasul de la toaletă şi două zile jumătate i-au trebuit bateriei să se usuce. Altădată, mai înainte prin 2010, vara, venisem din București. Definitivam Dosarul albaștrii atunci şi căutam liniște.

Și-a uitat telefonul când să plătească în complexul de unde se aproviziona cu alimente, pe Craiovei lângă fostul cinematograf Dacia, dar blonda de la casa de marcat îl știa. Omul care își lăsa câinele la ușă când intra în magazin şi câinele își aștepta cuminte stăpânul să se întoarcă.

A recuperat Nokia de la casieriță în ziua următoare, când şi-a refăcut traseul în minte şi spera să găsească obiectul acolo. L-a găsit, oferindu-i casieriței drept recunoștință un trandafir, pentru zâmbetul ei nu pentru telefon... Apoi au traversat strada, amândoi în aceeași lesă. Maurul s-a așezat pe o bancă şi Ela întinsă la picioarele lui în părculețul din fața blocului meu, așteptându-mă să cobor.

Așa ne-am petrecut în discuții îndelungi, zilnic, câteva luni bune în vara aceea, citindu-i fragmente din manuscris, în paralel cu notele informative din dosarul de la CNSAS şi încercând să punem ordine în memoria fricilor care ne despărțiseră, zidind între noi patruzeci de ani.

Cum au trecut acei ani de singurătate autoimpusă, în care ni se părea că securitatea era cu ochii pe noi tot timpul?... Să nu cumva să reluăm legăturile vechiului grup(!).

L-am regăsit şi pe Nae, şi pe Gicu, şi pe Geo în vara aceea, şi dialogul între personaje a prins consistență în bula noastră din părculețul dintre blocuri. Ulterior i-am re-inclus

şi pe ceilalți, pe rând… Memoria mea era afectată probabil de la tratamentul cu xanax recomandat de doctorița Eremia șefa Laboratorului de Sănătate Mintală. (O lună întreagă n-am lipit geană pe geană după nopțile petrecute la securitate şi după procesul de demascare publică de la Casa Elevilor şi Studenților. Îi vedeam pe securiști urmărindu-ne peste tot, rămăsesem cu sechele. După zeci de ani când am scris Dosarul Albaștri, aveam nevoie de sprijin, să pot discerne între realitățile trăite de noi şi fabulațiile dosarului primit de la arhive.)

34

Maurul nu se simțise prea bine în ultima vreme.  Vorbeam aproape zilnic la telefon, mai ales după ce îi murise câinele. Nu mai era obligat să iasă afară, nici nu se mai putea de când cu covidul şi chinul de a coborî şi urca scările înapoi. Nu-şi mai găsea justificare efortul. Ela a murit de bătrânețe. Lacrimile din ochii ei mari şi blânzi, se mutaseră temporar în ochii lui, simțeam asta în tremurul vocii.

Ultima dată, era târziu, mă întindeam grijuliu în patul acela de spital care scotea un zgomot infernal de la protecția de plastic a saltelei. Atingând fără să vreau touchscreen-ul, am sunat pe numărul lui şi am închis cât am putut de repede. M-a sunat înapoi şi deschizând telefonul, am auzit un Alo stins, nelămurit de ora nepotrivită. Mi-a răspuns şi eu n-am zis nimic, am închis. Nu era prima oară când telefonul meu îmi făcea figuri şi rătăcea pe potecile sale bătătorite, urmându-mi gândurile. De obicei schimbam câteva cuvinte explicând conjunctura şi speculam momentul intrând în dezbaterile noastre lungi. Îl puneam la curent cu ce mai scrisesem şi îl simțeam mustăcind mulțumit… Totuși acum era dincolo de miezul nopții şi glasul întors de departe parcă nu mai era al lui!

M-a frapat la el când în Dosarul Albaștrii a trebuit să descriu momentul acela, scena regizată de securiști a „demascării noastre publice” ca „dușmani ai poporului”. Când ni s-au pus în cârcă fapte neadevărate, inventate de ei, într-un scenariu prost fără nicio noimă. Maurul fusese obligat atunci să citească un text scris de ei în care recunoștea că au fost unele greșeli de tinerețe din partea noastră…

A crezut că îl vor lăsa astfel să-şi termine facultatea, i-au promis! Era student la regie teatru, coleg de grupă cu Alexa Visarion. Nu l-au lăsat!... Era periculos de deștept pentru o scenă cu vizibilitate atât de mare. Cu siguranță ar fi ajuns un regizor bun. Dacă mi-ar fi cerut atunci în parc să schimb textul, să trec peste momentul acela teribil care l-a marcat şi pe el şi pe noi, sunt sigur că aș fi rescris pasajul, dar nu mi-a cerut să modific nici un cuvânt!...

Telefonul lui Ică nu se mai afla în rețea

37

Maurul s-a stins! Am aflat la două luni după convorbirea eșuată. L-am bătut la cap pe Nae aproape zilnic, să meargă să-l caute. Unde să-l caute? Nu-i mai răspunsese nici lui la telefon, brusc. Și mai era şi covidul, problemele lui de vedere, cum să meargă, trebuia să fie însoțit... A aflat până la urmă că îl luase pe Ică una din fetele lui(avea două, cea care e antrenoare la judo) la ea acasă, bolnav.

Ieri, în zi de Crăciun, sora lui Nae a primit răspuns la un SMS pe telefon de la cealaltă fată a maurului stabilită în Germania. De două luni avusese premiera, fără spectatori din cauza covidului, printre stele, cu mari actori...

Și noi albaștrii, prietenii săi, l-am lăsat singur, fără a-l putea aplauda şi rechema la rampă!

De-aș fi aflat la timp l-aș fi anunțat pe tatăl meu Toma, să meargă el cu toate neamurile aflate pe Insula din cer a Tobârlanilor să vadă spectacolul. Sau măcar pe Titi şi Victoria, socrii mei, personaje în altă carte a mea Casa Roșie că-l știau pe Ică şi ei, de la nunta mea cu Oana, când l-am avut frate de ginere.