I se urâse şi lui Păcală! După ce legase la gură sacii umpluţi cu prostia consătenilor săi otevişti şi îi
scufundase în Dunăre la cererea lor expresă, în loc adânc, măsurat cu prăjina(nu
mă indoiesc că ştiţi povestea!).
N-a fost de loc uşor, milos cum e, să îmbrace
după aceea anteriul popii. Lacom, popa se aruncase în valuri printre cei dintâi,
să ia grosul din ce lăsase Păcală „să mai
ia şi altul(!)”
Şi a trebuit să meargă apoi bietul Păcală
din casă în casă, să mulţumeasca vădanele. Toate aruncânduşi hanţele de doliu şi
înghesuindu-l ruşinate pe blana de vacă să încerce pantoful Elodiei. (Ţineţi minte,
după ce Păcală vânduse unui creştin cu nevastă mai slobodă, nu pielea ursului
din pădure ci pielea junincii sale de prăsilă, toată suflarea satului şi-a tăiat
vacile fără milă să le vândă şi ei pieile la târg. Dar numai una e piele
vorbitoare!... Acu, ce să mai facă, să le-arunce? Le-au pus pe jos în loc de
covoare să le fie moale la picioare.
Aşadar, plictisit Păcală şi cam rupt de
şale, l-a-ncercat necuratul de cele sfinte, s-a gândit să părăsească satul dumisale
în zori şi să devină ori magnat, ori preşedinte.
Şi-a-ncălecat pe un cal de mare şi-a
plecat la Olchim să cumpere covrigi cu sare.
Taman ieşise Ponta pe Dealul Negru de
supărare să scoată ţara la mezat cu antetul de la guvern şi aprobare în parlament.
Disperat că-s vremuri proaste şi nu scoţi bugetul cu copy paste şi şah etern,
evident.
— Premierule, dacă vrei poţi!
Tainul mai târziu. E suficient pentru toţi, n-are rost altă socoteală... Ţara
la hoţi, că la ciocoi a fost!
— Şi la popor Dane? Ce facem cu ăia săraci?
— Poporul e prost coane şi îl punem
în saci! Zise Păcală.
