joi, 7 martie 2013

Amsterdam. Cartierul roşu. Ziua opt.



            Scandalos de aproape de Biserica Sfântul Nicolae, coborând din centru de la Madame Tussaud pe nişte străduţe strâmte cu un farmec aparte şi urmărind cap-compas o cupolă uriaşă şi nişte turnuri, pe malul stâng al canalului! 
          Tot jucându-ne cu Nikonul, am zărit două femei grase, dezbrăcate, libere de oprelişti, ce ne făceau semne să ne apropiem din vitrina unei clădiri cochete. Nu se distingea prin nimic faţă de celelalte.In jur toate erau la fel. Aceleaşi ferestre mari şi fără perdele în cadrul cărora se mişcau languros mesalinele. Un semn vizibil ne avertiza că e interzis fotografiatul.


          Cu siguranţă Cristina, fără să ne prevină, introdusese în traseu şi Cartierul roşu. Întâlnisem în drum o maşină a poliţiei şi încă doi poliţişti per pedes plimbându-se alene printre grupurile de turişti, aşa că nu am riscat să facem poze. Gusturile nu se discută, dar exemplarele din vitrină băteau la ochi de departe că au folosit la viaţa lor prea mult bicicleta.


          Apropos de biciclete, credinţa mea este că în Babilonul zilelor noastre care este cu siguranţă Amsterdamul, bicicleta a rămas semnul pământului. Invadaţi de turiştii din toată lumea – nu m-aş fi mirat dacă dădeam nas în nas cu extratereştrii pe străzile aglomerate şi zgomotoase, sau bântuind cu vaporaşele prin canalele navigabile – singura modalitate de recunoaştere ce le-a rămas este mersul pe bicicletă şi ca să nu se lase cuceriţi îşi afirmă prezenţa pe roţi, în trafic sau în furnicarele parcărilor de biciclete.


          Dar nici turiştii nu stau, chemaţi de tentaţia drogurilor vin mereu, fără număr, bântuie străzile pietruite cu cărămizi, îşi consumă iluziile, aruncă peturile în canale şi mucurile ţigărilor pe jos, lăsând în urmă  semnele civilizaţiei de unde provin. Unii dintre ei încearcă şi bicicletele, părăsite, sprijinite de ziduri într-o stare jalnică. Pentru olandez obiectul e doar util şi nu necesită o îngrijire specială. Dacă bicicleta lui a dispărut, caută cu siguranţă alta în jur.

          Totuşi pentru un străin bicicleta mi se pare mai periculoasă decât drogurile.


          După ce am reuşit să parcăm maşina undeva în faţa monumentalei Gări Centrale, am făcut un tur pe canale cu vaporaşul. La început Alex a fost reticent, dar s-a acomodat destul de repede făcând cu mâna vaporaşelor vechi, încremenite la mal şi întrebuinţate ca locuinţă, de unde primea invariabil răspunsul deschis al originalilor locatari. 


          La un anumit moment, clădirile colorate, vechi, unele dintre ele odihnind de veacuri pe piloni, s-au dat la o parte deschizându-se larg orizontul către Marea Nordului. Câteva clădiri moderne, spectaculoase, intrate adânc în apa golfului, spărgeau orizontul cu linii curajoase dovadă că olandezii nu au obosit.



          Am revenit în port către seară, pe roţi, să admirăm panorama şi evident să imortalizăm cu Nikonul



miercuri, 6 martie 2013

Miracolul de ziua şaptea



             Nu am ajuns ieri cum era prevăzut la Amsterdam pentru că s-a ivit o mică problemă. Claudia şi Martin au acceptat să meargă şi ei cu noi probabil ca să nu ne lase singuri pradă tentaţiilor. Se zice că în cosmopolitul oraş poţi schimba polul plăcerilor oriunde pe strada viselor unde creşte iarba, doar că trebuie să fi atent când schimbi marfa, poate intra şi polul pierzaniei în acelaşi preţ. Ne-am dat seama numărându-ne, cu ajutorul fiicei mele Cristina, la bază profesor de matematică, măcar că nu a făcut Hardware-ul ci doar Universitatea Bucureşti, că legile olandeze nu sunt întratât de permisive ca să ne accepte şapte, prea multe miracole, într-o singură maşină.

          Inutil! Suntem de neoprit. Beculeţul inginerului Laurenţiu era deja aprins şi a plecat cu Martin să cumpere o maşină de la colţul străzii. Aici totul e atât de simplu! Nu vă spun cât a costat. Dacă o adaugă şi pe ea la mulţimea de cadouri pe care le-am primit? Nu m-aş mira, la inima lor mare! In România vom avea de stabilit preţul corect. Oricum el va creşte firesc, adăugându-se valoarea sentimentală dincolo de alte taxe. Cristina l-a simţit deja prea înflcărat, dar îşi va lua cu siguranţă măsurile cuvenite de temporizare, cum o ştiu eu.

          A trecut totuşi timpul. Înţelegeţi de ce nu am mai ajuns în Amsterdam. O vom face azi.

          Claudia ne-a propus un loc apropiat, 50 km, demn de a fi vizitat, cu un nume frumos şi romantic în traducere, ce prin însăşi rezonanţa sa dă frâu liber imaginaţiei. Spinul mărului. Apeldoorn. Cu siguranţă locul îşi are povestea lui de dragoste pe care spinii şi rangul nu au putut-o oprii. Probabil cu mult mai veche decât frumosul castel al reginei Wilhelmina, înconjurat de grădinile sale. Nikonul vă va dezvălui câte ceva
           Pe bună dreptate locului i se spune The Versailles of the North.





     
Ma opresc trebuie sa plecam.