În timpul celui de-al doilea razboi mondial centrul oraşului Rotterdam
a fost ras de bombardamentele lui Hitler. Nu ştiu dacă atunci sau mai târziu
s-a născut în mintea unui ahitect genial conturul de azi al oraşului. Senzaţia
mea nu exclude din ecuaţie contribuţii extraterestre. Poate că aici au prevăzut
invadatorii cosmici, nu în Bucegi, să-şi circumscrie sosirea.
Liniile construcţiilor,
fără îndoiala moderne, sfidează parcă legile fizice. Geometria. Arhitectura spectaculoasă
suspendând gravitaţia şi frizând imponderabilul. Între construcţiile din oţel
şi sticlă traversate de poduri, tuneluri şi viaducte, ramăne liber aerul umed,
imens, larg ce umple spaţiile generoase într-o mişcare de briză continuă
potolind razele soarelui. Nu am văzut nicaieri la un loc atâta spaţiu în
oraşele mari prin care am trecut.
Am bătut cu piciorul
străzile curate, deloc aglomerate, cu ochii agăţati în obiectivul Nikonului,
căutând să înţeleg nu doar faţadele clădirilor ci şi chipurile oamenilor, în
majoritate tineri, într-o diversitate coloristică şi de limbaj adunată din
toate colţurile lumii de cel mai mare port european. Am descoperit – cât de
senzuale şi misterioase, sigure pe ele ca nişte feline gata să sfâşie, pot fi
negresele, prin fereastra unui bar; ce puternice şi atente, privindu-te de sus,
erau pe biciclete olandezele cănd încetineau ca să te ferească pe tine, intrus
ce n-ar fi trebuit să te afli pe pista lor. Sau că orice chinezoaică ori
japoneză nu ţine în mână la plimbare poşeta, ci aparatul de fotografiat.
La un moment dat,
aproape de Biserica Sf. Laurenţiu, patronul Rotterdamului, o muzică puternică
se apropia în mers legănat către noi. Omul negru părea că se mişcă precum un
somnambul în ritmurile ce se revărsau puternic din aparatul lui portabil.
Mărturisesc, mi s-a părut o secevenţă luată dintr-un film american prost şi mi
s-a făcut frică, mă aşteptam ca mâna dreaptă ce şi-o ţinea cu obstinenţă la
spate să se îndrepte la un moment dat, fără nici o noimă, cu un pistol către
noi. Eram singuri în toată piaţa, dar se pare că şi omul acela călătorea tot
singur, în lumea lui.
Spre seară am revenit,
de data asta în maşină, la podul lui Erasmus – cu gâtul întins ca al unei
lebede albe peste râul Maas – ca să vedem luminile oraşului.
La revedere Rotterdam!
Am mai bifat un miracol cu admiraţie pentru olandezi şi cu întrebarea în minte,
oare noi românii vreodată vom putea construi la fel?
