Ziua de Paşte

          În duminica Paştelui, contrar obiceiurilor,  ne-am urcat în două maşini lăsând casa în grija lui Mario. Mario e în proprietatea lui Larenţiu, dar prin extensie, motanul, în Onisifor Ghibu unde locuiesc temporar la copii mei, face parte din familie. Consider că în sfârşit şi la el e sărbătoarea Paştelui, având suficient spaţiu să-şi desfăşoare în voie cursele de galop pentru care se antrenează intens de ceva vreme spre disperarea vecinilor de dedesubt. Ca să fiu riguros în descriere, pe strada Onisifor Ghibu unde ne-am mutat de curând, e un fel de Palat de iarnă al familiei. E obligatoriu să locuiesc şi eu juma’ de an aici, căci la reşedinţa de vară de la Piteşti am scos caloriferele la cererea expresă a administratorului de bloc.

          L-am fi putut lua şi pe Mario cu noi, dar aflasem că Mat, şeful de pază la moşia fratelui meu, tocmai prinsese un iepure. Nu puteam să-i stârnim reacţiile, gena agresivă autentică de lup din arborele genealogic al lui Mat coborând până în perioada dacă.
          Însă-şi deplasarea noastră a stat o vreme sub semnul incertitudinii căci Ioni, lidera neîncoronată a opoziţiei, a introdus moţiune de cenzură pe motiv că ea nu s-a pârlit degeaba la bucătărie să-i rămână bucatele neapreciate.
Supusă instrumentelor democratice moţiunea de cenzură depusă de Ioni a căzut, aşa că votul majoritar a decis să onorăm invitaţia fratelui meu.   
          Cu privire la moşia lui Dan, ca un amărât de universitar ce se află, în analele familiei pe ramura sa, care măcar în parte e şi a mea, n-am avut şi Doamne feri nu vom avea niciodată o moşie adevărată. Dinspre ramura cealaltă a Ligiei, tot universitar şi ea, altfel se pune problema că bunicul ei, doctorul, a avut moşie la Ţăndărei. Am văzut harta desenată pe o piele de bivol, impresionant, înfăşurată intr-un tub special de peste un metru, de tablă, încrustat cu blazon care s-o protejeze. N-a protejat-o, a pierdut-o întreagă la un joc de cărţi. A rămas harta rătăcită undeva prin bibliotecă. Sper să nu se supere Ligia că de dragul literaturii, pentru frumuseţea întâmplării, am dat din casă.
          După cum spuneam, Dan şi-a dorit casă pe pământ, nu castel, nu viloaie de prost gust, cu o curticică în care să umbrească natural câţiva pomi fructiferi şi a reuşit să o aibă după multe eforturi cu tot ce-i trebuie în ea.
          I-am umplut curtea dând năvală după ce strânşi într-un cerc (grămadă organizată) a trebuit să ne înconjoare şi să ne recunoască Mat. Apoi fiecare şi-a luat în stăpânire pe îndelete ce a dorit. Alex furtunul de udat grădina, Toma şi Alexandra cărţile de joc Monopoly să-i câştige lui Dan castelele nedeclarate la fisc, Bunicul Cadeschi grătarul cu jăratec, eu cu bunicul Virgil paharele cu ţuică, şoferii, adică Laurenţiu şi Cristina, sticlele cu pepsi, Ioni o bicicletă nărăvaşă, iar Ramona, pompierul. Prevăzătoare, fata mea cea mică s-a gândit, cu alcoolurile peste tot şi sursa deschisă de foc, să nu avem Doamne fereşte evenimente. A fost frumos!
          În rest las Nikonul, de data asta, doar de data asta, un pic obosit.

Afsluitdijk. Stăvilarul

             Voltaire consemna undeva că Dumnezeu a creat pământul, dar ajuns cumva cu lucrarea în Marea Nordului, a lăsat-o neterminată şi le-a dat-o olandezilor, considerându-i egalii săi mai mici, să şi-o gospodărească singuri. După ce şi-au plantat lalelele şi au construit morile de vânt, au constatat că fâşia pe care o primiseră în stăpânire era ca întindere prea mică şi nu putea cuprinde întreaga desfăşurare a proiectelor imaginate de ei. Ca nişte adevăraţi semizei s-au hotărât să cucerească teritoriile de sub apă, astfel că Olanda a crescut constant nu doar în ochii noştrii ci şi în dimensiunile ei reale.

          Am vizitat în aprilie, cu ocazia celei de-a doua călătorii în Olanda pentru terapia lui Alex, una dintre cele mai îndrăzneţe cuceriri ale olandezilor în bătălia cu valurile, impresionantul Afsluitdijk, Stăvilarul, în traducere liberă.

          Cristina, fiica mea, obişnuieşte să nu ne prevină asupra locului ce urmează a-l vizita. Urcăm în maşină şi, cap compas, ţinta ştiută numai de ea! Uluiala mea, efectiv nu avea margini când m-am trezit  rulând în mijlocul mării pe autostradă. Fâşia aceea sfida toate regulile, despărţind cum am înţeles mai târziu două mări, ca o baghetă magică, dreaptă, pe care Dumnezeu o impietrise aşa, ca să i-o smulgă din mâna inginerului nebun Cornelius Lely. Să nu recidiveze cumva şi cine ştie ce să-i mai treacă prin minte!

          Proiectul iniţial datează din 1667, după inundaţii catastrofale care au îndârjit poporul olandez, pregătindu-l pentru marea bătălie. Lucrările de construcţie au început în 1927 şi au fost finalizate surprinzător, cu doi ani mai devreme, în 1933. Prin dragare, împotriva apelor a fost ridicat un dig pe o lungime de 32 de kilometrii şi 90 de metrii lăţime la suprafaţă. Structura fiind consolidată la bază cu roci bazaltice, argilă, nisip şi impletituri din nuiele de răchită. La ambele capete ale stăvilarului sunt două ecluze, căci marea dinspre continent cu apă dulce, trebuia deversată din cauza surplusului care se strânge pe cursul râurilor, iar vapoarele trebuiau să treacă dintr-o mare în alta urmărind bancurile cu peşti.

          Au lucrat la acest proiect 4-5000 de oameni, sute de nave şi s-au utilizat 23 milioane metri cubi de nisip şi 13,5 milioane mc de rocă argiloasă.

          Când am coborât pe dig, vântul rece pătrunzător părea ros de invidie şi răzvrătit că nu el ci omul, stăpânea imensitatea albastră a locurilor. Ne-am continuat drumul până în portul Den Oever unde în mijlocul oraşului parcă nelocuit – ora 18, ora cinei – e sfântă la olandezi şi toţi locuitorii se retrag atunci în case.  Aripile nemişcate ale unei mori de vânt dominau cadrul. Am făcut poze la moară şi în port, aşteptând să ne prindă apusul soarelui, la întoarcere, pe dig.

Nota autorului : Mă întreb, acum de Paşte(2017) va să calce picior de guvernant de-al lui Grindeanu în mini-vanţă şi la Afsluitdijk, pe Stăvilarul din Marea Nordului, să cadă pe gânduri?...