Tobârlanii. Fragment din Capitolul 10

            Când scriu pentru carte, de obicei lucrez direct pe calculator. Pasajele ce nu mi se par reuşite le dau în josul paginii, iar deasupra pun textul ce mi se pare bun. Doar atunci când închei un capitol, şi poate nici atunci, renunţ la acele schiţe şi le şterg sau le depozitez undeva în arhivă(într-un dosar). Mi se întâmplă să revin la ele şi descopăr o nuanţă care dincolo la produsul finit îmi scăpase, completez şi iar revin.

          Toate personajelor mele conturate pănă în momentul de făţă stau amestecate în partea de jos a paginii. Nu am reuşit încă să le dau un rost, să le ridic, să-şi găsească locul în ierarhia Tobârlanilor, încă nu le-am prins legăturile fireşti. Îmi este greu să stabilesc pe cine să scot la rampă. Sunt zile când nu mă pot apropia de nici un personaj. Sunt neamurile mele devin nervoase, se ceartă cu mine că le îngroş trăsăturile, că am intrat cu bocancii în intimitatea lor, că-i manipulez şi-l fac de ruşine pe Toma, taică’miu. Cel mai vehement mi se pare unchiu Nicu, dar n-am apucat să scriu nimic despre el. Şi-a pus cămaşa aia verde şi se răţoieşte la mine, nu-l recunosc.

          Pe el îl ştiu sfârşit, stors ca un burete uscat, o umbră în care doar ochii nu erau stinşi. Prima oară l-am văzut după ce terminasem liceul, ieşise din puşcărie cu ultimul val, când s-a dat drumul la toţi deţinuţii politici, dar n-a îndrăznit probabil să vină în Merişani, cum ieşise. Poate că avea ceva pe suflet, poate că nu era pregătit să răspundă la întrebări, poate că i se rătăcise fiinţa şi a rămas departe undeva lângă Târgovişte cumva în carantină, să se mai înfiripeze.

          Se apropiase septembrie. Nu reuşisem să intru la facultate. Am ales cu inima nu cu mintea Facultatea de teatru, secţia regie şi, în consecinţă, necăjit, aşteptam să înceapă anul şcolar, îmi găsisem un post de suplinitor într-un sat, la Băbana.

          N-a venit singur la ţaţa, îşi adusese şi Smochina, pe Mimi. Poate că şi numele Mimi i s-a potrivit vreodată, dar Smochina, porecla inspirată care i-a dat-o ulterior văr’miu Burtilă, îi venea ca o mănuşă. O femeie uscată cu viaţa arsă în urma ei. Cred că nu mai avea nevoi fizice, probabil se săturase de barbati şi amintindu-şi că se trăgea din neam de popi s-a reapropiat de Dumnezeu. Dar i s-a urât repede singură cu El. Ca să n-o piardă El, i l-a adus în bătătură pe unchiu Nicu. 

          Oricum îi trecuse timpul.  

După Petru şi Pavel

                         Mi-am permis sa iau o fotografie din panoplia prietenului meu Aurel Sibiceanu

 

          În zi de Petru şi Pavel, citeam ieri vorbele învăţăturii meşteşugite de ei pe o pagină de carte deschisă: „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine”. Pentru Dumnezeu, în ce lume trăim? Cum nu împietrim de atâta făţărnicie?

          Dacă adevărul ar fi acesta, singurul şi suprem, v-aş propune un exerciţiu simplu. Să mergem înapoi pe frază, să lăsăm ghilimelele să se desprindă de text ca înr-o fâlfâire de aripi şi să purcedem întru analiză sub oblăduirea Domnului. Cuvintele acelea sfinte fără îndoială fiecare dintre noi ştie că sunt alcătuite din litere. Să destructurăm cuvintele şi să amestecăm literele. Am putea desena despletind liniile contorsionate, cu puţină imaginaţie din ele o hartă, ca o inimă, sau ca o pâine care seamănă cu ţara. În mijloc, am pune desigur crucea ca să-l avem aproape pe Dumnezeu. Mulţumiţi de noi poate că ne-am hodihni după asemenea concentrare şi am constata cu siguranţă că lucrul era bun.

          Apoi într-o ordine aleatorie, n-aş începe cu politicienii, aş apela în primă instanţă la medici, nobilă profesiune. Dăruirea lor nu are margini, cu siguranţă ei vor şti să realcătuiască din trupul ţării textul acela sfânt. Numai că bisturiul, fiecare tăietură în corp, are un barem, vrem nu vrem. Şi bani nu sunt.

          Nu putem renunţa atât de repede. Cu siguranţă biserica păstrătoare a credinţei, se va apleca asupra textului şi-l va înlumina, repunându-l la locul lui. Un sobor de preoţi s-au adunat pentru rugăciune, dar şi lumânarea are un preţ, şi viaţa are un preţ, chiar şi moartea, şi lopata de pământ, şi Caron când te trece apa Stixului dincolo, cere obolul sfânt.

          Ce şi-a zis clasa politică bine intenţionată şi orientându-se. Textul acesta e bun. Ne împărţim în două tabere putere – opoziţie şi luptăm împreună pentru acelaşi ţel. Vindem bucată cu bucată literele ţării şi luăm pentru noi, banul. Ne sacrificăm, ştiţi că banul e ochiul dracului. Vă lăsăm vouă neatinsă crucea şi cuabităm.

          Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.

Cireşul de mai târziu _ Varianta

Te-am aşteptat

ca pe un cireş copt iubito!
Şi iată că s-a-ntâmplat minunea,
a venit cireşul alergând pe scări
doldora de cireşe
la mine acasă.

N-am decât să mă urc în cireş,
să simt în cerul gurii
dulceaţa fructelor...
Ştii cum sunt eu acum?...
Dacă-ţi poţi închipui? 
Stau şi mă-ntreb ca prostu,
dacă se rupe craca.

Cucui la occipital

(După hotărârea Curţii Constituţionale)

Te-am aşteptat ca pe-un cireş

copt!...
gândea ieri pe la opt
Antonel.
Şi când să urce în cireş
s-a rupt o cracă
sub el.
A vorbit ne’ntrerupt
când trebuia să tacă.

Curtea a hotărât

30% da, Referendum valabil,
dar stai în prealabil
un an
cu frânghia de gât
şi poporul suveran, de fazan. 
Şi n-ai
nici cracă...

Ar mai fi o soluţie,

pendinte,
dacă,
renunţăm
noi
la constituţia lui
şi apoi,
îl internăm la spital „preşedinte”
c-a făcut cucui
la occipital
când a căzut din cireş

Tobârlanii. Capitolul 1.

În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei, înainte de mama-mare Lina – neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, resemnată, ea îl aştepta mai spre fundul văii.

Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. Noaptea când i se făcea dor, nu lungea drumul până-n fundul văii. Nu strica el că Dumitra avea casa mai aproape. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut, şi cu vălimărencele nu doar mână de lucru ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi beneficiind, ăle mai tinere, de confort sporit. Coverga aceea era libertatea lui.

(Când uda roşiile spre seară, singur, vorbea cu ele, le mângâia, le căina de căldura de peste zi.)

O-ntâmplare mi-aduc aminte, la optzeci şi ceva de ani, într-o duminică, în biserica plină ochi cu evlavioşi încremeniţi instantaneu, bunicul furios, l-a scos afară de barbă pe preot ameninţându-l cu bastonul, pentru că popa, grăbit, sărise parte din slujbă.

„Grijania lui de ţap logodit!" Se cunoşteau de-o viaţă. Bătuseră de copii purceaua şi ţurca. Se jucaseră de-a hoţii şi vardiştii, totdeauna în tabere adverse, liberali şi conservatori, prinţi şi cerşetori, dacă cu adevărat ar fi fost jocul, popa era cerşetorul iar bunicul prinţul...

Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase din lunca Argeşului, când noi nepoţii draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo în Valea Mărului.

Tata-mare, mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi!... La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii cărnoase şi ardei graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic!

Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii, am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei, când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii, gândeam, că aşa se cuvine la uriaşi.

*

          Tobârlan. Am păţit-o, spre ruşinea mea, după 89 când s-au dat înnapoi pământurile, căutându-l în registrul agricol la primărie.

– Cum îl cheamă pe bunicul? m-a întrebat secretara, tânără, isteaţă:

– Mitică Tobârlan, i-am răspuns. N-a găsit nici un Tobârlan… Uşor mustrătoare şi iscoditoare în acelaşi timp:

– Da’pe tatăl dumneavoastră?

– Toma Ionescu.

–Să-l căutăm la Ionescu atunci şi pe tata-mare!... Mitică, vine de la Dumitru?…Ionescu S Dumitru. Sigur ăsta e, l-am găsit. E trecut cu pământ doar în grădina casei.

– Şi pământul din luncă, de la covergă unde planta roşii? Toată Lunca  Ţigăncii, de pe malul Argeşului până-n zăvoi, ăla unde e?...

– L-o fi luat cu el.

            Nu ştiu dacă memoria oaselor mele mă va ajuta să ridic aproape din nimic, casa pe care tata o avea în minte înainte de a muri. Nu mi-a lăsat nici un plan nu se aştepta ca Dumnezeu să-i ceară să se urce la el de grabă, fără să poată pune ordine în hârtii. Lădiţa lui pe care n-o pierduse nici măcar atunci, prin spitale, când s-a întors rănit de pe front, păstra în ea pe lângă scrisori planurile emisiunilor pe care le difuzase la staţia locală de radio căci în difuzoarele care se aflau în fiecare casă din comună, la oră fixă, se tăia emisia studiourilor centrale şi din cutiile negre cu ramă de plastic venea pe fir vocea clară, inconfundabilă a tatălui meu:

          –Aici staţia de radio Merişani. Înainte de orice, realizatorul emisiunii „Ora locală” vă invită să daţi difuzoarele mai tare.(Urma un calup de muzică dedicată, după care panseurile scrise cu umor de tata despre oameni şi fapte ale locului)

          – Veronico n-auzi fă ce zise Toma? Cristoşii mătii, ia copii şi du-te dincolo că n-aud nimic. Auzea tot. Nu-i scăpa un cuvânt, avea difuzorul pus în perete într-un cui doar să întindă mâna cu capul aşezat pe pernă să impingă către stânga butonul de la aparat. De ce-şi făcuse copiii! Opt, nu puţini. Ar fi avut mai mulţi dar doi n-au trăit. Şi-a dat ziarul la o parte ca să întindă mâna Veronica pe lângă el. Nu se descălţase. Desigur după emisiune urma să plece.

          – Dar e dat la maximum tăticule.

          – Da ce frati’tu n-a apucat azi să mănânce, prea n-are vlagă în voce. Şi, trebuia să vin eu din luncă să-ti spun că sticla aia de lampă e neagră de fum? Încă n-au inventat comuniştii ăştia, sticla care să se şteargă singură. Nu ştiu ce dracu faci toată ziua. Lampa nu era aprinsă nu se simţea nevoia ei deocamdată.

          – Mai are dreptate şi Petre să-ţi ardă câte una din când în când. Nu suporta să dai într-o femeie. Până să se îmbolnăvească şi să cadă la pat, mama Lina îi accepta mângâierile doar când erau ocrotite de întunericul nopţii. Ziua îl ţinea la respect oricât ar fi părut de turbat. Ocrotită de Dumnezeu, îl domina din priviri. Iar fi căzut mâna dac-ar fi ridicat-o.

          Odată, mai la început, s-a nimerit acasă. Veroana şi Petre reuşiseră să-şi ridice căsuţa lor în aceeaşi curte unde era nucul. Mai cu năbădăi, cum învăţase la el acasă în Drăganu, silitor, nu strica să-ţi mai atingi muierea din când în când. 

          Tobârlan a intrat peste ei. Deja avea bastonul. L-a ridicat deasupra capului să dea. Cristoşii... Să ieşi acum! E casa şi nevasta ta, dar e curtea mea. Petre s-a stăpânit ca prin minune şi a ieşit în drum. A mai venit după trei zile. Întâmplător ăl bătrân era tot acasă. Dar nu era întâmplător, dacă-mi aduc bine aminte. Se terminaseră trebile în luncă, stătea să vină iarna, nu mai era motivul... Nu-şi găsea locul până când venea în jur de 12 poştasul cu şareta  şi-i lăsa România Liberă. Răzbătea în curte pe uşa deschisă câte-o-njurătură când citea despre colectivizare.

          – Ţopârlani, cum îi rabzi Doamne să mintă atât! Cristoşii mamii lor...

          Veroana îngheţase în prag cu ochi mari de spaimă. Petre nu s-a oprit urcând pe scara de lemn, uşa deschisă, a intrat direct la el.

          –Tăticule, am greşit faţă de dumneata. Să mă ierţi! Nu-i zisese tăticu până atunci niciodată.

          –Lasă, dar să şti de la mine, femeia... N-a mai continuat mustăcind. Ce era să-i zică, pe Lina n-o lovise, dar era suficient? Biata de ea nu putea s-o vadă aşazăcând în pat. Rar îi deschidea uşa dincolo.

          –Petre, vezi că ne-ar mai trebui o căruţă de lemne. Slavă Domnului avem focuri mai multe.

          În valiza de lemn a tatei se aflau şi încercările lui literare. Nu publicase nimic din câte ştiu. Îi mai citise pagini ţaţei, sora lui mai mare, iar câteva poezii le citise la staţia de amplificare în emisiunea lui. Ştiam de la ţaţa că adunase multe pagini din povestirile lui tatamare. După ce termina casa, voia să scrie o carte. Îi dăduse şi titlul Tobârlanii. S-a pierdut cartea lui.