Larmǎ de carte. Neliniști. Autor Nicolae Radu

Din volumul în pregǎtire „Povestiri aproape fantastice”

       Aplecându-și capul și prinzând mâna sǎ i-o sǎrute, bine ai venit, te așteptam cu nerǎbdare, a vǎzut cǎ nu are decât patru degete.

      – Unde s-a rǎtǎcit unul din degetele tale? a intrebat-o mirat.

      – L-am lǎsat la manichiuristǎ. Eram atât de grǎbitǎ sǎ te întâlnesc, N-am mai așteptat fata sǎ termine. Am sǎ ţi-l arǎt mâine.

      Apoi, urmǎrindu-i cuvintele, a vǎzut surprins cǎ îi lipsește buza de sus.

      – O, nu te speria! Eram așteptatǎ la coafor, ora la care trebuia sǎ te vǎd se apropia, n-am avut timp s-o rujez, așa cǎ am lǎsat-o acasǎ. Ai sǎ mǎ vezi altǎdatǎ cu ea.

      Când s-a ridicat de la masǎ am observat consternat lipsa unui picior.

      – Tocmai îmi trǎgeam ciorapul pe piciorul drept când a sunat telefonul. Dispecera m-a anunţat cǎ taxiul deja sosise. Sunt atât de aiuritǎ, abia în mașinǎ am vǎzut cǎ am luat cu mine doar piciorul drept. Mǎ aștept, la urmǎtoarea noastrǎ întâlnire sǎ-ţi dai seama cǎ piciorul stâng e chiar mai frumos decât fratele lui. Zâmbii cochet.

      O privii nǎucit..

      – Nu mi-ai spus cum te cheamǎ? Surâsul vinovat, stâlcit pe buza joasǎ

      – În graba plecǎrii de-acasǎ, pentru întâlnirea cu tine, mi-am rǎtǎcit numele...

Tic-tacul elveţian și tiki-taka...stelarǎ

          Asearǎ, la meciul de fotbal dintre Steaua și elveţienii de la Bazel, m-am uitat cu ochii aţintiţi în trbunǎ la Simona Halep. Nu eram singurul care priveam în direcţia aceea. Pe teren ce sǎ vezi? Cǎ tic-tacul lor cunoscut, ticǎia mai dihai decât tiki-taka noastrǎ stelarǎ, luatǎ cu-împrumut mai pe primǎvarǎ de la spanioli. Ruginise, trecuse la arierate, nu mai fǎcea doi poli! Degeaba au amuţit spectatorii! Jucǎtorii, cu picioarele legate, parcǎ jucau baba-oarba, șotronul, nu le venea sǎ credǎ cât de repede s-a ofilit gazonul.

          Cosânzeana noastrǎ discretǎ/ își mușca unghiile, iar la devierea mingii în barǎ/ se hotǎrâse deja sǎ se cearǎ/ afarǎ/ unu doi/ din tribunǎ/ Apoi/ sǎ-și vopseascǎ pǎrul de ciudǎ/ sǎ se facǎ brunǎ/ de parcǎ ea lovise/ mingea udǎ/ cu lemnul/ de la rachetǎ/ și continua sǎ se mire/ cǎ totuși Dumnezeu ieșise/ ca untdelemnul/ cu faţa cǎtre noi/ și învârtea la flașnetǎ.

          La celǎlalt miracol Gheorghievschi subtil, fǎrǎ nici un dubiu/ a recunoscut cǎ el de mic/ copil/ ar fi cǎlcat într-o balegǎ și cǎ e român neaoș de dincoace/ de Danubiu/ dar n-a vrut sǎ joace/ la loz în plic.

          Nici la 1- 0 nu și-a pierdut speranţa Simona, când noi ceilalţi priveam cǎtre parce. Simţisem cǎ vara nu se mai întoarce și ne luasem bona de la Constanţa. Odatǎ o vǎd cǎ se ridicǎ de jos, hopa și sparge cerul ţipând cǎtre Adi Popa:

          „Alergǎ, ţine mingea-n teren și dǎi cu reverul în cros!” Ce refren frumos ! GOOOOL! 1-1

          Sǎ nu mǎ înţelegeţi greșit ce vǎ spun acum nu are legǎturǎ cu subiectul, o iubesc pe Simona dar parcǎ n-aș vrea sǎ ia milionul de dolari de la bulgari… ca sǎ nu i se urce la cap. S-o ia domol.

O zi fastuoasǎ

Singurǎtatea vine pe facebook

          Nu de singurǎtate suferǎ Mircea Cipariu și nici de facebook și eu cred cǎ el în general nu suferǎ, se bucurǎ cum respirǎ (ce expresie demonizatǎ!) de poezie și de orice fel de comunicare în care este inclus. Pe orișice uneltǎ pune mâna, fie el truc, sau o fantezie gonflabilǎ (vǎ închipuiţi ce poate ieși când atinge o femeie), devine un poem, cǎci a descoperit se pare umanitatea ochiului de sticlǎ cu care taie ca o lamǎ mijlocul fin, esenţa translucidǎ, unda de aur, nici abuz nici refuz a secundei, în sinestezia simţurilor.

          El e un copil rǎsfǎţat al succesurilor( încǎ un demon strivit!) ce risipește în jurul sǎu, fie și pe facebook praf stelar, dar e un timid. Altfel cum sǎ-mi explic versul șoptit vestalelor:

          „Vino sâmbǎtǎ la bal sǎ te pipǎi virtual” 

          A fost la Pitești la Bibliotecǎ, într-o zi fastuoasǎ de marţi, Dan Mircea Cipariu președintele facebook al Uniunii Scriitorilor, cu Cartea lui  „Singurǎtatea vine…” și întâmplǎtor ne-am potrivit și noi acolo ceasurile.

 Sunt doar capturi, nu-i ceea ce credeti!...

Larmǎ de carte. Nicolae Radu. În loc de semnal

          De dimineaţǎ m-am trezit cu chef de lecturǎ. Am deschis calculatorul și mi-a sǎrit în ochi un document primit pe email cu o searǎ înainte de la Nae (Nicolae Radu) prietenul meu vechi pe care l-am recuperat mai întâi ca personaj, în Dosarul Albaștrii și abia apoi dupǎ patruzeci de ani am început sǎ-l recompun, ca prieten. Am în faţa mea prima variantǎ a cǎrţii sale, Povestiri aproape fantastice. Din lumea întunecatǎ prin care a rǎtǎcit ani luminǎ, a capturat pe radar fulgurǎri aproape fantastice cu care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenǎ numai a lui și le-a pus sǎ joace.

            Ulterior, întâmplarea a devenit un spectacol de autor pentru doi cititori: Vasile Iordache și cu mine. Ne-am prins în joc și am chemat un al treilea, mai exigent decât noi sǎ participe, pe Magda Grigore. Ea și-a intrat în rol ca o profesionistǎ ce se aflǎ și n-a mai putut sta de-o parte. “Spectacolul original trebuie montat și scos în lume.”

            Se joacǎ târziu prima lui carte, important cǎ se joacǎ!

            L-am vǎzut alergând și strigând entuziast, fabulos, dupǎ un personaj ideal, în tinereţe sa; „Unde fugi Corina?” Se pare cǎ ea nu i-a împǎrtǎșit idealurile, n-a mai vrut sǎ alerge și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenǎ.

            Acum cu vârsta, respiraţia șuieratǎ, mersul împiedicat, într-o lume bântuitǎ de tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomǎ și întreabǎ la ghișeul de informaţii unde stǎ autorul, la ce orǎ începe spectacolul?

            Va fi curând!

Larmǎ de carte. Nicolae Radu. În loc de semnal

          De dimineaţǎ m-am trezit cu chef de lecturǎ. Am deschis calculatorul și mi-a sǎrit în ochi un document primit pe email cu o searǎ înainte de la Nae (Nicolae Radu) prietenul meu vechi pe care l-am recuperat mai întâi ca personaj, în Dosarul Albaștrii și abia apoi dupǎ patruzeci de ani am început sǎ-l recompun, ca prieten. Am în faţa mea prima variantǎ a cǎrţii sale, Povestiri aproape fantastice. Din lumea întunecatǎ prin care a rǎtǎcit ani luminǎ, a capturat pe radar fulgurǎri aproape fantastice cu care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenǎ numai a lui și le-a pus sǎ joace.

            Ulterior, întâmplarea a devenit un spectacol de autor pentru doi cititori: Vasile Iordache și cu mine. Ne-am prins în joc și am chemat un al treilea, mai exigent decât noi sǎ participe, pe Magda Grigore. Ea și-a intrat în rol ca o profesionistǎ ce se aflǎ și n-a mai putut sta de-o parte. “Spectacolul original trebuie montat și scos în lume.”

            Se joacǎ târziu prima lui carte, important cǎ se joacǎ!

            L-am vǎzut alergând și strigând entuziast, fabulos, dupǎ un personaj ideal, în tinereţe sa; „Unde fugi Corina?” Se pare cǎ ea nu i-a împǎrtǎșit idealurile, n-a mai vrut sǎ alerge și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenǎ.

            Acum cu vârsta, respiraţia șuieratǎ, mersul împiedicat, într-o lume bântuitǎ de tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomǎ și întreabǎ la ghișeul de informaţii unde stǎ autorul, la ce orǎ începe spectacolul?

            Va fi curând!