Gușterele de Carraria

   

         Ieri toata ziua am citit pe net romanul lui Petre Anghel, Carraria. O carte specialǎ a unui autor special, dar și într-o lecturǎ specialǎ și ar trebui cumva sǎ mǎ explic. Cu profesorul Petre Anghel schimbasem, nu de mult, câteva opinii la Târgul de carte, scurte dar consistente, vis a vis de experienţa scriitoriceascǎ și convenisem în consens cǎ nu poţi fii cu adevǎrat un scriitor mare dacǎ nu ai trǎit întâmplǎrile personajelor tale, la propriu, dacǎ nu gǎsești în cartea de care tocmai te-ai eliberat, însǎși viaţa ta. Ficţiunea poate juca rolul ei important, doar dacǎ se bazeazǎ pe trǎiri și fapte din locuri umblate de tine cu piciorul, într-una dintre vieţile tale, pe care ochiul camerei de filmat le-a înregistrat deja în tainiţele procesorului tǎu personal și rǎmâne ca montajul sǎ le recompunǎ, dându-le forma finalǎ, ţesând cum vrea el firul poveștii. Știinţa aceasta a montajului dǎ modernitatea și magia textului, nu întorsǎtura frazei pe care de altfel, prin exerciţiu, mulţi o pot stǎpânii. Ea e cea care te poate face sǎ nu mai lași o carte din mânǎ pânǎ n-o termini de citit. Personal îmi convenise sensul în care o luase discuţia, nu pentru cǎ aș fi un scriitor mare, ci pentru cǎ cele douǎ cǎrţi de prozǎ ale mele publicate pânǎ acum, Gușterele și Dosarul Albaștrii, se bazau pe lucruri care îmi marcaserǎ existenţa.          

             Fǎrǎ îndoialǎ cǎ domnul professor și-a retrǎit în Carraria începuturile, dar finul observator și analist de mai târziu, a reușit sǎ pǎstreze în carte prospeţimea și strǎfulgerǎrile acelui tânǎr care se cǎuta atunci fǎcându-și fișe pentru teza de doctorat, în micile plǎceri, delǎsǎrile și iubirile sale.

            De ce lectura a fost specialǎ? Tocmai îmi reproșase una dintre fiicele mele, cǎ nu fac bine sǎ postez pe blogul meu, Pasǎrea ceţii, capitole  întregi din Gușterele, cǎ se pierde intersul cititorului asupra cǎrţii, iar pe de altǎ parte nimeni nu are rǎbdare sǎ citeascǎ fragmente atât de lungi și sǎ le urmǎreascǎ apoi, sǎ le lege în desfǎșurare. De parcǎ eu n-aș fi știut, dar la tirajul infim al cǎrţii, ce posibilitǎţ aveam ca sǎ-l prind pe cititor cu mușcǎtura Gușterelui?

            Am dat întâmplǎtor de Carraria, bucurându-mǎ în sinea mea. Hei bine, dacǎ un scriitor important își publicǎ romanul pe blogul personal, cu siguranţǎ beneficiind de un tiraj considerabil mai mare, eu de ce nu aș face-o? Și am început sǎ citesc aplicându-mi mie prerogative de cititor și intrând în jocul experimentului. 

             Mǎrturisesc dupǎ primele douǎ capitole nu am reușit sǎ mǎ mai desprind, dar tot aveam o problemǎ. Pagina de net se deschidea mai greu, pe coloana din dreapta apǎreau fotografiile prietenilor, urmate de postǎrile recente ale altora, rubrici obișnuite, iar capitolul al treilea nu mai era. Am observat cǎ pe coloana din stânga în continuare urmau capitolele cu soţ adicǎ 4, 6, 8,10…  M-am luminat crezând cǎ așa a vrut autorul, cum nici eu de altfel nu postam pe blogul meu decât fragmente din fiecare capitol, existând posibilitatea pe aceeași paginǎ, printr-un link, dacǎ cineva ar fi dorit, sǎ deschidǎ în Scribd toatǎ cartea. Nu m-am ridicat de pe scaun pǎnǎ nu am terminat capitolul 34 și abia atunci am observat cǎ pe coloana cealaltǎ apǎrea capitolul 35, finalul.

            Dupǎ ce l-am terminat, am derulat în sus ca sǎ-mi dau seamǎ cu surprindere cǎ se gǎseau acolo toate celelalte capitole cu numere impare: 3,5,7 etc. Ce era sǎ mai fac? Mi-am pus un pahar de vin roșu și am reintrat în compartimentul de tren sǎ ascult povestea profesoarei aceleia distinse, de 55 de ani, întreruptǎ brusc atunci când s-au dat jos din tren oltenii ǎia…

Craciunul

Ascultǎ cum ninge Crǎciunul

zǎpada pǎtrunde-n artere
și-alungǎ povara de umbre
de-ai crede c-a fost doar pǎrere

Prea alb nu-i de-ajuns cât se poate
și-n cer nu-s iubiri doar și slavǎ
dar ninge cu-atâta candoare
și ura e tot mai firavǎ

Isus e aici și departe
cu El voi cina și-n colinde
vin glasuri de îngeri aproape
la steaua ce-n noapte se-aprinde

Colind

Ne fulgerǎ pe șirǎ cu colinde

se hârjonesc în suflet lupii tineri
în cer un înger candela-și aprinde
și clopotele bat la Sfânta Vineri

Ce veșnic ninge, cearcǎnele serii
pudrate-s cu mireasmǎ de rǎșinǎ
și parcǎ înfloresc în glasuri merii
…în ieslea lumii pâlpâie luminǎ

Din volumul Glont de argint

Foto Dumitru Ungureanu

Ultimul pamflet (2013)

           

             “De Crǎciun se dǎ la fiecare de le guvern!”

            Conversam cu ficǎ-mea asearǎ pe net, admirând ultima ordonanţǎ de urgenţǎ semnatǎ, parafatǎ și ridicatǎ pe șest în bradul Palatului Victoria de pomana porcului. Dupǎ atâta șorici și cârnaţi, ar trebui sǎ recunosc, ordonanţa asta dǎ bine lângǎ minciunelele și plǎcinţelele poale-n brâu servite (copi-paste în original), din tezaurul fǎrǎ pereche al premierului, însoţite de cozonaci de casǎ umpluţi cu coji de nuci și accize, ca sǎ mai uite boborul baronilor de pǎliturile de osândǎ primite de la Cotroceni pe tema admistiei și graţierii. Acu privind cu jind la fotografie, mi s-a aprins instalaţia și mie, dar fila un bec filial. 

            Ficǎ-mea, de la celǎlalt cap al firului virtual, ţinea sǎ-mi zicǎ, la așa tatǎ așa ficǎ:

            “Bǎ tatǎ, ǎștia ne cred idioţi. Sǎ dea câte una sǎ ajungǎ la toţi!...”

Aurul dacilor

Dinspre nord vin cuvintele,

soldaţi în refacere
obosiţi, sub pielea lor transparentǎ.
În sângele gros, coclit,
în loc de steguri
bandajele albe abia mai fluturǎ

Pâlcuri, pâlcuri
în propria umbrǎ
se așeazǎ pieziș,
potrivindu-și timpul
dupǎ mușchiul copacilor
și sunetul cornului, dupǎ clopotul mut.

Soarele însemnat de suliţi
se zbate la capǎtul zilei.

Doar nordul nu minte,
literele ies în lumina lǎptoasǎ
ca râmele.
Calea Lactee e un câmp arat.
În urmǎ, pǎsǎri de noapte
rǎscolesc brazdele
cu ciocurile flǎmânde
cǎutând aurul dacilor