Nascut campion

A-nceput de ieri

sǎ cadǎ,
pe asfalt
și nu-i zǎpadǎ,
e cobalt.
Bine cǎ nu e

înalt! 

Sunt dureri,
dar se ridicǎ,
cu talent,
precum dragonul.
– Toma, fii atent
la trafic!
Campionul 
n-are fricǎ,
e în grafic!…

Vernisaj la Mogoșoaia

            Când știi sǎ-ţi porţi pe picioarele înalte și suple tinereţea, ea strǎlucește ca liniile vrǎjit prefigurate în tablourile maestrului.           
           Lǎsasem în urmǎ, cu zeci de minute înainte, limpezimea culorlor ce mǎ stârnise sǎ constat intensitatea gândului ce strǎfulgera tablourile artistului, deschizând pe vatra de foc a pânzei, gǎuri negre luminoase a cǎror geometrie perfectǎ te îndemna la o rigoare a explorǎrii. În ce mǎ privește, mai puternic, întunericul m-a pierdut în acele tunele de spaţiu și timp, depǎșit de simbolurile ce rǎmâneau cumva atârnate de pereţii sinapselor, nereușind sǎ pǎtrund în adevǎrata lor profunzime.
            În curtea palatului de la Mogoșoaia, Ion Pantilie, încolţit de patru graţii, frumoasele și talentatele sale eleve din ultima clasǎ a liceul de artǎ, viitoare pictoriţe, juca senin rolul profesorului:

            – Dragele mele prinţese, ia spuneţi va plǎcut expoziţia?
            – Mie mi-au plǎcut ultimele tablouri pe alb, cu linia galbenǎ din mijloc ce pare cǎ se rotește ca o elice, depinde unghiul sub care o atingi cu privirea.
            – Iar mie, tablourile mari din penultima camerǎ. Superb aţi prins copacul…și inima crucii… Totul e minunat! Luminișul din ochii profesorului le îconjura cu dragoste și dansul razelori se insinua viu printre crengile copacilor.
            – Hai, sǎ vǎ pregǎtiţi! Vǎ iau de pe malul lacului. Mașina pleacǎ spre Pitești în 15 minute.
            – Știţi domn’ profesor, noi am vrea sǎ mai rǎmânem! O umbrǎ  ca o fâlfâire de aripi îi încreţi ușor fruntea.
            – Bine dar aveţi unde înnopta?
            – Nici o grijǎ domn profesor. Felicitǎri pentru vernisaj și drum bun!
            Ion Pantilie se întoarse sǎ mai schimbe douǎ vorbe cu Lucian Cioatǎ și sǎ mai umple cu un Recaș sângeriu paharele prietenilor. Graţiile, ca niște lebede albe, plutirǎ pe pietrișul întins în curtea palatului cǎtre lac, dar se oprirǎ la o bancǎ. Doi studenţi în ani terminali le așteptau acolo. Una din ele se așezǎ pe jos, cu picioarele îndoite ușor sub ea pentru ca ochiul sǎ poatǎ descoperii stânjenit, pulpele fine încǎ nebronzate. Oare maestrul, de-acolo sǎ-și fi luat acurateţea liniilor și prospeţimea albului?
            Unul dintre bǎieţi, înalt cât stâlpul de telegraf se ridicǎ în picioare. Ovalul feţei era tivit ca o tușǎ subţire de barba tunsǎ scurt. Avea o traistǎ pe umeri. Fata de jos arunca în jurul ei cu pietre. Pǎrea concentratǎ și pietrele se dispuneau în spiralǎ, dupǎ o linie pe care o vǎzusem mai devreme în cealaltǎ expoziţie – din interiorul clǎdirii cu turle, în aceeași curte a Brâncovenilor – giratǎ de sculptorului Darie Dup, Axis Mundi
            Mǎ impresionase acolo o Schiţǎ. Acrylic, tablǎ,cretǎ, canevas, greu de descris, dar mai ales cele patru cosciuge din cherestea, cutii lungi fǎrǎ sfârșit, deschise, în care sculptorul așezase patru crengi mai groase de copaci cu ramurile retezate artistic, încorsetate cu solzi de tablǎ și așchi de metal, susţinute, crengile, de niște inele mari de undiţǎ ancorate cu sârmǎ rǎsucitǎ, ca sǎ nu cadǎ și sǎ se spulbere în neant operele perisabile.
            Fata de jos continua sǎ arunce cu pietre. Lumea se mișca în interiorul curţii și cei doi studenţi terminali, gândeau separat strategia unei nopţi de dupǎ echinocţiul primǎvǎratic. Pare cǎ bǎiatul înalt se hotǎrâse și era gata sǎ porneascǎ la vânǎtoare. Fata de jos, ca o cǎprioarǎ încolţitǎ, ţâșni dintre pietre în alergare peste desenul pe care abia-l înfrunzise.
            Ei alergau în aceiașI direcţie. El avea picioarele mai lungi. Ca într-un joc al dragostei ea își încetini pașii. El o ridicǎ în braţe și se roti ca o linie galbenǎ în centrul spiralei.

 

Pǎmânt de flori. (Varianta)

 
De ziua poeziei

Am vǎzut dimineaţa

plinǎ de mirǎri.

Poetul umbla

cu poezia în nǎri,

etern în uitǎri,

îi da târcoale,

adulmeca șoaptele.

Precum pruncul,

cocoţat pe grind

la sânul matern,

rǎscolea în luminǎ

ceaţa, descoperind

din cǎlimǎri ciudate

cum ţâșnște laptele

Cerbii și cǎprioarele

nopţii svântau

roua ierbii

mirosind a iacint  

stârnind cu sclipiri

de argint în copite

umbra unui sǎrut

Nu se scuturaserǎ

petalele

în solul reavǎn

germinau seminţe

Dumnezeu cumpǎnea

consecinţele

printre maci, tǎcut.

Postmodernistul

din mine își legase

tristul la vedere

oasele-comori
de un piercing

și sufletul nimb

cu eșarfa de nori,

oferind, cuvânt cu cuvânt,

în cliring, la schimb marfa,

îngerului trimis
Trupu-i de semincer 

uscat de vânt

s-a prescris în cer

pǎmânt

de flori

 

Poetul etern (in lucru)

Poetul  
umblǎ

cu poezia
în nǎri,
nemurind
etern
în uitǎri...

Îi dǎ târcoale
dimineaţa,
îi adulmecǎ 
șoaptele.

Precum pruncul
pe grind
la sânul matern
rǎscolind ceaţa
și descoperind,
în cǎmǎrile pline
cum ţâșnește
laptele.

Postmodernistul
din mine

și-a spânzurat
negustorește
de un piercing,
în zori,
sufletul nimb
cu eșarfa legatǎ
de nori,

oferindu-și în cliring
marfa
cuvânt cu cuvânt
îngerului duios
la schimb

Trupul de
semincer 
pǎcǎtos
carne macrǎ fǎrǎ os,
s-a uscat
de vânt
și-a cǎzut
pǎmânt
în cer

Din alambicul timpului

            Nota, C Rǎdulescu Motru, în Noua Revistǎ Românǎ _ Pentru Politicǎ, Literaturǎ, Știinţǎ și Artǎ, la 15 Maiu 1901.

            Cuvintele se potrivesc de parcǎ ar fi fost scrise ieri. Dacǎ ai sǎ citești, nu vei mai fi atât de sigur cǎ timpul n-a stat pe loc și ne-a pǎcǎlit atâta amar de ani.

E ceva putred la procurori...

            În timp ce s-a pierdut bǎtǎlia cu câinii și parlamentarii faceau eforturi disperate de strângere a cvorumului – pentru ca spǎlaţi pe mâini și cu sufletul împǎcat, sǎ oficializeze sǎrbǎtoarea Zilei naţionale a victimelor, copii mușcaţi de câini – procurorii DNA ai lui Kovesi erau chemaţi la ședinţǎ în Palatul Victoria.

            – Mǎi oameni buni, zice premierul cu televiziunile de faţǎ. Colegii, în respectul legii aţi lǎsat parlamentul fǎrǎ parlamentari, statul de drept fǎrǎ funcţionari, guvernul fǎrǎ miniștrii și poporul, pe triștii, în ceaţǎ cu gura cǎscatǎ pentru o nenorocitǎ de mitǎ nevinovatǎ! Mai puţin respect, cǎ se poate! I-aţi bǎgat la pușcǎrie pe toţi! Nu contest esenţa. Aveţi dreptate în toate, sunt hoţi, dar sunt hoţi de tezaur, aleși!  Ei fac diferenţa de carate, la aur. Sunt oameni grei, patrioţi. Cum ieși cu ţara pe piaţǎ fǎrǎ ei? Cǎ o dai pe doi lei!… Și-n continuare cu glas mieros:

            – M-am gândit cu Șova la o strategie care sǎ ne scoatǎ din crizǎ și dintr-un blocaj iminenent. Lǎsaţi corupţia pentru moment și anchetaţi alte teme cu mizǎ. Vǎ spun eu unde avem probleme. Arestaţi haitele de pe strǎzi. Sunt soluţii, nu vǎ luaţi dupǎ primarul Oprescu. Graţiem deţinuţii, îi scoatem afarǎ din pușcǎrii și bǎgǎm câinii la zdup, pe cǎprǎrii. Iar proceselor de pe rol nejudecate ale lui Voiculescu le dǎm NUP la toate!.

            Fiţi eroi, Antena 3 e cu noi!

            Se întâmplǎ lucruri, erori: Vlasov, Nicușor Constantinescu…

E ceva putred la procurori!

Acesta e un pamflet

Povestea lui Alexandru

Un filmulet de Oscar

Acolo, departe, arde o luminiţǎ.

Deșirǎm firul pânǎ la ea.
Literele se scurg greu din peniţǎ,
dar sigur vom lega șirul… cândva

Trei fenomene

            Nu m-aţi vǎzut cu gǎleţi de plastic, pui congelaţi, pungi de mǎlai, zahar si ulei de floarea soarelui împǎrţite în stânga și-n dreapta ca șef de campanie, electoratului iubitor de tennis și de Românica! Iacǎtǎ dovada limpede a prestaţiei singulare, de excepţie a candidatului meu, care aratǎ limpede cǎ nu a arat degeaba pe camp cu racheta, a mai fǎcut ceva mușchi, crescând doi centimetri și în înǎlţime, cum a cerut Ţiriacul cu ochii lui critici de expert în fenomene.

            “Fǎtuca asta ar trebui sǎ înţeleagǎ, cǎ lângǎ fenomenul meu și fenomenul Nǎstase, nu are cum sǎ încapǎ și fenomenul ei. E prea mult, trei fenomene într-o singurǎ teacǎ. Sǎ mai aștepte oleacǎ!”

            Liniștește-te Ţiri frate, cǎ nu-ţi ia locul! Știe doar jocul, atât. Și în plus de Nǎstase are capul pe gât. (El a rǎmas un rebel, dând loburi cu ochi-n soare. E cam tehui. Nu mai are mintea la el. Nu faci joburi la parlamentare cu România Mare! Grijǎ de dumnelui!…)

Dilema nouǎ, dilema veche

            Ce mi-aș fi dorit ieri? N-aș fi mers nici pânǎ în Crimea, nici pe urmele șterse de pe radare ale boeingului companiei Malaysia Airlines, mai degrabǎ aș fi fost tentat sǎ privesc mulţumit cum se adunǎ îngerii în Piaţa Universitǎţii, la statui, sǎ-l gratuleze pe Andrei Pleșu cu susţinerea lor. Despre îngeri (Humanitas 2003)mi-am spus propria pǎrere într-o carte de poezie Bursa îngerilor, o cǎlǎtorie în lumea formelor(Meridiane 1974), neînsemnatǎ pentru mulţi, dar însemnatǎ pentru mine. Se impunea acum sǎ oferim un preţ potrivit, cum vedem noi ochiul și lucrurile(Meridiane 1986) pentru obscenitatea publicǎ(Humanitas 2004) a celor care au murdǎrit limba pǎsǎrilor (Humanitas 2004) în nedorita îngǎimare a huhurezilor și ciuvicelor, pǎsǎri de noapte croncǎnind în emisiunea pastorului protestant al rǎului.

            Mi-aș fi dorit sǎ depǎșim comediile la porţile orientului (Humanitas 2005) și în întâlniri și portrete, faţǎ cǎtre faţǎ(Humanitas 2011)  sǎ vorbim despre frumuseţea uitatǎ a vieţii(Humanitas 2011). Dar în dialoguri de searǎ(Harisma 1991), aceleași transformari, inerţii dezordini(Polirom 2002), note stǎri zile(Humanitas 2010), aceleași chipuri și mǎști ale tranziţiei (Humanitas 1996),fǎrǎ nimic pitoresc și melancolie(Univers 1980) mioriticǎ, specificǎ.

            Mi-aș fi dorit un numǎr mai mare de participanţi, mǎcar cât cei pe care i-a scos în stradǎ acciza lui Bǎsescu sau a lui Ponta, mǎ rog, ce mai conteazǎ a cui a fost mișcarea popularǎ? Din pǎcate n-am descoperit, privind la televizor cele doar câteva sute de oameni, sensurile metafizice ale crucii (Humanitas 2007)și nici mǎcar parabolele lui Isus(Humanitas 2012).

            Rǎmâne întrebarea minima moralia(Cartea româneascǎ 1988), dar eu, cel care scriu aici, eu unde eram?

            Acesta e un extras decodificat printre rândurile jurnalului de la Tescani (Humanitas 1993), stând la geam...

Doar o semifinalǎ pierdutǎ sau Halep merge mai departe

            E bine cǎ am coborât pe pǎmânt. Puteam sǎ rǎtǎcim prin livezile de portocali și îmbǎtaţi de miresme( Oare cum miros florile de portocali? Trag nǎdejde, mǎcar tot atât de divin cât livezile noastre de meri înfloriţi…), sǎ credem cǎ Simona Halep este un înger ce își poate împlini toate visele. Azi-noapte începând cu ora trei și jumǎtate s-a dovedit cǎ îngerul e om ca noi, cu slǎbiciuni, limite și aripi ce se pot frânge, chiar dacǎ și-a câștigat între zei, pe merit, pașaportul de libertate.

          A fost sǎ fie sǎrbǎtoarea polonezei Agnieszka Radwanska, una dintre surori. Istoria s-a scris în zori altfel decât la Doha. Paginile gloriei erau încǎ verzi, dar mai și pierzi, te mai îndoi, mai bei și pelin uneori, sǎ te bucuri deplin când sorbi din licoarea victoriei apoi.

            Pânǎ în vârf nu mai e mult de urcat, doar patru trepte, e atât de aproape. Nerǎbdarea e mare, dedesubt sunt hǎuri adânci, pete în soare, capcane-n tot locul, ape repezi izvorǎsc din stânci și-ţi poate juca festa, norocul. Nu te pui cu jocul!

            Tragem nǎdejde nu va coborî ștacheta și va ajunge sǎ-și atingǎ steaua cu racheta.