Nimic despre Mircea Diaconu

Lamentaţie europarlamentarǎ

 

Am stat și m-am gândit

la viitor asearǎ.
Dupǎ ce-au ieșit
rezultatele
pe televizor.

Sunt complet derutat.

Nu mai știu bunǎoarǎ

în ce sǎ investesc.
Cresc o vacǎ?
Sau cioplesc
în lemn câinesc
statuia președintelui jucǎtor?

Suntem mulţi pensionari

și cam tot atâţia hoţi.
Într-o ţarǎ sǎracǎ
de unde bietul popor,
sǎ dea la toţi?

E bine sǎ-ţi faci socotealǎ,

un rost, sǎ-ţi fie ţinta
și bǎtǎtura plinǎ
cu ceva de muls în ea,
sǎ te afli la adǎpost.

Mi-e teamǎ cǎ ginta

latinǎ a fost
matriarhalǎ, cândva.
De-aia la noi, cea mai rea
e înjurǎtura de mamǎ!...

Și apoi vaca, nu e ca boul

sau viţelul, cam
tǎricelu de auz, Pǎcalǎ!
Când hǎis, când cea,
ușor comfuz...

Mǎ mai uit o datǎ la rezultate.

Pavelescu nu e, Crinul vestejește,
MRU, pǎcate...
Blaga cam blegit
PMP-ul crește, dar...

Nemulţumit

președintele,
supǎrat pe viaţǎ.
Rar l-am vǎzut așa!
Lenei i-a cǎzut
dintele din faţǎ
sau altceva...

Iar pe partea stângǎ

de din baronie
Ponta, stǎ sǎ plângǎ.
Știe el ce știe!

E mare bǎltoaca,

mlaștinǎ curatǎ
și-am cǎzut în ea
cu cal cu tot de-odatǎ,
ca la Rovine, Baiazid

Bine, iau vaca!

Dar de la ce partid?...

Cuminţenia Pǎmântului și premiile revistei

          Premiile de anul acesta ale revistei Argeș cu siguranţǎ nu vor genera patimi și amǎrǎciuni.(Poate doar premianţilor, prin cuantumul insegnifiant!... Bǎnuiesc.) Sunt niște recunoașteri cuminţi. Nu știu de ce mǎ duce gândul la statueta lui Brâncuși, Cuminţenia Pǎmântului, reprezentând o femeie cu o figurǎ concentratǎ asupra ei însǎși, degajând mister, ca literatura despre care vorbim.

          Când a fost creatǎ sculptura (1907-1908) dintr-un bloc de piatrǎ descoperit în catacombele Parisului, numele sculptorului încǎ nu spunea nimic și primul cumpǎrǎtor a achiziţionat-o doar cu 1500 de lei.
          Dupǎ cincizeci de ani în 1957 un registru al Muzeului Naţional consemna cǎ statul a cumpǎrat cu 25000 statueta, de la o anume Margareta Romașcanu, fiica inginerului Romașcanu, primul norocos cumpǎrǎtor, introducând-o în patrimoniul naţional. Alte surse susţin cǎ Miliţia comuniștilor l-ar fi „sfǎtuit” scurt pe acel inginer, cum cǎ ar fi cuminte sǎ predea statului obiectul fierbinte, ca sǎ nu fie acuzat de furt.
          În 1998 Ministerul Culturii a clasat sculptura în patrimoniul naţional la categoria tezaur, iar în 2003 evaluatorul îi stabilea valoarea la 15 milioane de euro.
          Unde se aflǎ similitudinile? Ce legǎturǎ ar putea avea povestea schiţatǎ cu premiile decernate ieri la Centrul Cultural Pitești?
          Existǎ o cuminţenie mutǎ care se poartǎ în rândul criticilor, sǎ lase timpului preţ de câteva decenii sǎ-și facǎ singur judecǎţile, sǎ stabilizeze valorile, sǎ stabileascǎ ierarhiile, dupǎ care având indicii sigure, își pun și ei, criticii, apostila pe nemurire. Se evitǎ astfel turbulenţele inutile, n-ai de ce sǎ riști cu lupinguri și tonouri în picaj, juvenile, alegi cursa de linie cu o companie sigurǎ, nu riști vre-un jivraj.
          Laureaţii din acest an ai premiilor revistei Argeș sunt din patrimoniu naţional. Poate chiar din categoria tezaur. Nu spun cǎ Grigurcu spre pildǎ n-a fost și el turbulent cândva. Poate chiar de atunci revista a pus de-o parte o sumǎ, ca premiu care i se cuvenea. Timpul a ridicat valoarea criticului și poetului Grigurcu, dar suma din plic, premiul, a rǎmas întâiul strigat, cel de-atunci, neschimbat, ironic de mic.
          Ce sǎ facem, sunt alte alegeri, europene, cu mizǎ și e cultura în crizǎ!

          Laureaţii merituoși ai Premiilor Revistei Argeș:

Premiul Gheorghe Tomozei: Criticul Sergiu I. Nicolaescu

Premiu Opera Omnia pentru poezie și criticǎ: Ghe Grigurcu
Premiul pentru eseu: Ioan Lascu
Premiul pentru poezie: Gelu Dorian
          Inspiraţi de cele 60 de pahare pline cu poezie ale lui Dorian s-a mers într-un cadru natural pentru degustare. N-am fost invitat, nu cǎ aș fi ţinut dinadins, altfel scriam mai dedicat, mai convins...

 

 

Ei au ales

          Un comando terorist de nori ne-a panicat o vreme grǎbindu-ne sǎ ne cǎutǎm adǎposturi, dar ameninţarea s-a transformat pe parcurs într-o misiune de pace. S-a convenit probabil prin tratative directe cu oficialitǎţile orașului aflate în stradǎ, sǎ nu fie stricat marșul de susţinere al USD care tocmai se pregǎtea sǎ porneascǎ din piaţa Vasile Milea, cǎtre primǎrie și dincolo pânǎ în faţa teatrului Alexandru Davila. Nu se fǎcea ca în ultima zi de campanie, sǎ le strici cetǎţenilor europeni dispoziţia optimistǎ și sǎ-i bagi în cârciumi cu snopurile de baloane în braţe! 

          Întradevǎr, problema spinoasǎ asta era. Nu ai voie sǎ îngrǎdești cu baloanele, fie și roșii, în democraţie, libertatea circulaţiei cǎtre mese, a ospǎtarilor. E ca și cum la vot ai opri urna mobilǎ.

          Norii cuminţiţi, probabil cǎ deveniserǎ între timp angajaţi ai primǎriei, s-au retras ordonat, în tǎcere, stropind cu apǎ de ploaie în câteva rafale, asfaltul strǎzilor; lǎsându-ne pe fiecare, în desfǎșurarea cu care plecase de-acasǎ.

          Eu cu Vasile Iordache aveam drum spre bibliotecǎ, la a doua lansare de carte a Povestirilor aproape fantastice, scrisǎ de Nicolae Radu, prietenul nostru. Zic unii cum cǎ ar fi un debut întârziat; ţin sǎ le reamintesc faptul cǎ literatura nu-i cale feratǎ și chiar de-ar fi, el n-a cǎlǎtorit cu trenul acela, pentru cǎ alţii l-au dat jos din el pe motivul cǎ avea hainele pǎtate cu albastru. Și ca sǎ fie sigur acum, în cartea asta târzie a lui și-a urcat toate gǎrile.

          Nu erau la bibliotecǎ snopuri de baloane colorate. Lume rarǎ. Prieteni. Mulţimea rǎmǎsese afarǎ. Ne-am mișcat liberi, am schimbat idei, s-a citit, am bǎut și o votkǎ.          

          Felicitǎri Nae! Te mai așteptǎm!

Si noi am ales

Constipaţii

          Conosc sentimentul constipaţiei. O jenǎ profundǎ ce-ţi apasǎ organele, sila de vorbele urât mirositoare care simţi cǎ îţi vin direct din stomac, nerafinate de confortul pe care ţi-l poate da un creier oxigenat, liber sǎ funcţioneze în parametrii. Bietul Dușa, lângǎ Baiden pǎrea un boschet în spatele cǎruia n-ai putea nici mǎcar sǎ-ţi faci nevoile. Oamenii ǎștia așa mǎrunţi și nesemnificativi cum sunt, ne reprezintǎ pe noi, sunt emblema naţiei,  semnul de arme și nici mǎcar n-ar trebui sǎ ne fie rușine cu ei, caci noi i-am ales

          Când Baiden a început sǎ vorbeascǎ în faţa soldaţilor români și americani, atât de direct, atât de simplu, nu era nevoie de traducere rostirea aceea sonorǎ te pǎtrundea pâna în adâncul fiinţei. Mǎ întreb oare cine trebuia sǎ înţeleagǎ o fi înţeles mustrarea?

          Noi americanii facem ceeace spunem!...

Bârnǎ de campanie

          Clasicul cǎlǎu, cel care ridica securea ascuţitǎ și rece, îndepǎrtând cu îndemânare din lujerul alb al gâtului, capul pǎcǎtoasei în ochi crǎpaţi ai mulţimii pestriţe de gurǎ cascǎ ce umpleau piaţa; negustori, tǎrfe, copii, lǎptǎrese, calfe, cerșetori, orbi, leproși, împietriţi într-o tǎcere vinovatǎ, a pierit de mult pe fundul cǎldarii de oase marginitǎ de piscurile munţilor, peste care s-a ridicat o pǎdure verde.
          Vremile de azi moderne nu mai au cǎlǎu. Mai nou, au Gâdele, pastor la Antena 3.
          Asearǎ, în studioul de la Gâde au fost gimnastele. Ca niște miei nevinovaţi împinși de la spate spre tǎiere, nu înainte sǎ treacǎ în echilibru puntea suspinelor. Și gimnastele, copii ascultǎtori, cu pas ușor, bine antrenate, nu degeaba au luat medaliile și-au executat exerciţiile fǎrǎ complexe în faţa glugilor de postav roșu, decupate doar în faţa ochilor extaziaţi, ca sǎ nu creadǎ monștrii ǎia de la CNA cǎ arbitrii judecǎtori, mândrii cǎ sunt români, ar fi Doamne ferește eurocandidaţi în campanie.
          Cum era și firesc n-a fost sǎ cadǎ nici o gimnastǎ de pe bârnǎ. Și atunci maestrul de ceremonii, cel mai mare în rang, a hotǎrât din oficiu cǎ fǎrǎ sacrificiu nu se poate și a cerut sǎ se urce pe bârnǎ Belu și Bitang. Cum e în tot și în toate, a pus și o mizǎ, trebuia spǎlat butucul de sângele atâtor execuţii, erau și soluţii, instituţii în crizǎ... și a oferit COR-ul. Se pare cǎ Belu și-a pierdut echilibrul.

Am scris acest pamflet inspirat de Supliciile lui Nae