Mulţumesc domnului Profesor Petre
Anghel pentru aprecierile din postfaţa Nordurilor
Poezia
Ion Toma Ionescu îndeplineşte prima condiţie a artei: se naşte din
sentimente şi trăiri. O îndeplineşte şi pe a doua: trăirile şi gândurile sunt
transfigurate. Cea de a treia este, de asemenea, îndeplinită: poezia lui este
înţeleasă şi lasă spaţiu pentru interpretări. E o poezie sinceră, rodul
frământărilor curate, porneşte din viaţă şi se întoarce la viaţă. Nu e un lucru
neînsemnat, ci extrem de semnificativ. Într-o lume a avantajelor, a luptei
pentru avuţie, poezia lui Ion Toma Ionescu nu cere şi nu aşteaptă nimic. Împlineşte
hulita sintagmă (pe nedrept, desigur că pe nedrept hulită!) a artei pentru
artă. Dar pentru ce altceva ar trebui scrisă poezia, pentru ce altceva ar avea
poeţii insomnii. Şi pentru ce ar trăi.
Există
un filon religios în poezia lui Ion Toma Ionescu. Ascuns. Ca orice fibră de
valoare. Poetul are flerul de a nu eşua în declaraţii şi în predici. E duhul
ascuns, omniprezent al creaţiei şi, deci, al artei.
Autorul este un
răzvrătit. Şi alţii sunt. El este un răzvrătit blând (în artă este posibil şi
aşa ceva). Biografia lui a fost bruscată, dar el nu lasǎ sǎ se vadă, nu-şi
arată cicatricile, e decent ca un ţăran din alt secol şi sensibil ca un
adolescent.
Când
se ia la luptă cu gazetarul, (în blogosferǎ) greşeşte, drept care i-aş sugera
(meteahnă de critic literar ratat, că altfel nu pot să-mi zic!) să lase altora
locul din aceastǎ arenă. Nu e al poeţilor. Poeţii sunt din stirpea aleasă a
pierdanţilor, lumea aceasta nu este a lor.
„Ţin aproape linia sinuoasă/ a
valului, înotând pe spate/ cu branhiile/ sincronizate la tastatură.” Aşa să facă.
Dar să ne întoarcem la versuri:
poemele lui Ion Toma Ionescu curg, Mai exact: alunecă.
Cine citeşte poezia lui Ion Toma
Ionescu devine mai bun. Şi se înalţă pe aripi. Aripele lui nu sunt de vultur,
ci de porumbel. Dar liniştea, blândeţea, bunavestire sunt ale păsării lui Noe.
Iubitor de Nord, Ion Toma Ionescu
este un solar în fond. Adică poet.
Petre Anghel
.jpg)
.jpg)
