Este Piteştiul oraş cultural?

Când vorbim azi despre Piteşti ca un oraş cultural trebuie să depăşim nişte praguri ca să nu le zic obstacole. Ştergem cu buretele odiseea permiselor auto, ne ferim de recenta şi nedorita întâmplare cu bebeluşii, care după Colectiv a mai aruncat odată în aer sistemul sanitar românesc şi apoi mergem în documentare. Ne interesează doar segmentul culturii, poate nu cel mai important, ar fi tentaţi să spună unii, cârcotaşii, în timp ce alţii ar încerca să supraliciteze.

Trebuie să recunoaştem că viaţa imediată are capcanele ei. Grijile care-ţi ocupă timpul sunt preponderente pentru „omul comun”, dar zona e binecuvântată din punct de vedere al existenţei de vecinătatea Uzinei Dacia şi al Institutului de Cercetări Nucleare, două obiective care oferă locuri de muncă retribuite mult peste medie, fapt ce aduce un anumit confort social comparativ cu alte zone defrişate de industrii.

Unde am putea oare să ne documentăm mai bine? ca să nu greşim în aprecieri, decât la primărie! Ei au fondurile, planurile de dezvoltare, viziunea asupra îngrijirii şi creşterii valorilor, patrimoniu cultural. Sperăm să găsim pe cineva, nu cred că sunt toţi plecaţi la DNA… şi nici n-a început Simfonia Lalelelor, atunci toată lumea e ocupată.

În general, pentru orice autoritate, omul de cultură e un specimen aparte, o personalitate incomodă, cere bani şi nu mai întoarce nimic din ei înapoi, ba dimpotrivă se vaită că nu i-au ajuns…

Găsesc pe cineva amabil, internetul.

Nici măcar nu trebuie să mă mai deplasez ca să deranjez vre-un funcţionar la primărie. Caut o listă cu Cetăţenii de onoare ai oraşului. Domnul Google e incomplet, îmi oferă doar perioada 1993-2010. Consider însă ca e suficient ca să pot discerne cum stau lucrurile. Ce importanţă li se dă oamenilor de cultură şi prin extensie întregului fenomen.

Sunt conferite dacă am numărat bine 44 de titluri de Cetăţeni de onoare în 17 ani, dintre care:

15 sportivi cu şase fotbalişti între ei, capi de listă, Dobrin şi Mutu, 8 politicieni, 7 militari, 3 manageri de mari întreprinderi, 2 străini, 1 elev câştigător al unei olimpiade de matematica, 2 literaţi, dintre care unul cu vârsta de 8 ani Cristian Gava, 2 profesori, 1 regizor de la teatrul de păpuşi, 1 actor, 1 dirijor, 1 soprană.

Să stăm şi să numărăm: dirijorul, actorul, soprana, doi literaţi dacă punem şi copilul minune şi cam atât, că cei doi profesori intră la capitolul educaţie, iar regizorul de la teatru de păpuşi e la cultura mică…

N-aş vrea să fiu interpretat greşit. Avem Filarmonică (acolo se lucrează cu pasiune. (Mulţumim Jean Dumitraşcu!), avem Bibliotecă valoroasă, Muzeu şi Galerie de artă, Centrul Cultural cu activităţi specifice, Teatru pe care îl tot aşteptăm să mai crească, avem Filiala Artiştilor Plastici, Filiala Uniunii Scriitorilor, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, avem două reviste, Cafeneaua Literară şi Argeşul, câteva cenacluri, nenumărate lansări de cărţi, câteva festivaluri, dar lipseşte ceva, nu doar o tradiţie ci mai ales răbdarea de a construi şi entuziasmul, efervescenţa oamenilor care sfinţesc locul, împreună şi nu în dihotomie.

Este Piteştiul oraş cultural? Răspunsul deocamdată îl găsiţi în fotografie dacă priviţi cu atenţie…

Guştere de Bucureşti

Îi invit pe toţi cei care au citit Guşterele (în măsura posibilităţilor) şi au avut de spus cuvinte frumoase, în scris sau în privat, la prima sau la a doua ediţie consistent revizuită şi îmbogăţită, să participe la eveniment! Amintesc doar câteva nume: Magda Grigore, Domniţa Neaga, Marian Barbu, Adrian Suciu, Aurel Sibiceanu, Dumitru Ungureanu, Călin Vlasie. Chiar dacă s-au jucat cu el, i-au spus poveşti şi l-au procopsit cu ceva încredere, nu laşi singur un guştere rebel rătăcit prin Bucureşti.

Pe cei care nu l-au citit îi invit la sfârşitul evenimentului să participe la licitaţie, şi să-l cumpere ca să-l crească, dar avertizez să se grăbească, nu mai sunt mulţi guşteri, specia fiind pe cale de dispariţie.

P. S. Dacă totuşi dintre participanţi ar vrea careva să zică ceva de rău îl invit să fie discret!...

Că Guşterele, e bine crescut, sensibil şi puţin poet, se vede din faptul că a ştiut, să-şi aleagă perechea în duet…(Nu mai ştiu bine cine l-a ales pe cine!)

Când vorbesc în numele meu, crede-mă Ionuţ, ştiu ce spun, Guşterele nu e periculos. El stă aproape, carte lângă carte, şi îşi ascute urechea să nu scape nimic din poezia Danielei Toma.
Evenimentul aici 

Întrebare ajutătoare

Să fii Cristos într-o lotcă

şi să transformi apa de mare în votcă,

să vezi că vine spre tine

un val fioros ca un tigru

să te dărâme

Ce zici cât poţi să-ţi ţii

echilibru?... 

Nu mai ştiu, lotca are parâme?

Primul sărut

Ziarul Adevărul pune o întrebare azi, unor scriitori importanţi, de Sfântul Valentin, despre primul lor sărut. Am parcurs cu mult interes şi plăcere amintirile fiecăruia, dar în primul rând m-a impresionat Brumaru, începându-şi povestirea în Poiana Nistrului cu o româncă „extrem de atrăgătoare, veselă şi lipsită de prejudecăţi”, povestind cui stătea să o asculte cum treceau Nistrul patrulele ruseşti, înotând doar c-o mână, cu cealaltă ţinând arma în aer, să nu se ude, îmbrăcaţi în uniforme kaki, ca s-o sărute şi să le fie iubită. Mă rog, ea păzind singură, pe la 13-14 ani, vacile gospodăriei… rămânea după ce plecau cu ochii ei verzi, măriţi, uitându-se pierdută într-o zare numai de dânsa ştiută…” Fata aceea avea sa fie mai târziu mama iubitoare a Brumarului. Atât de iubitoare încât ca sa nu-l piardă, îi împinge în pat prietenele binevoitoare şi rudele mai îndepărtate fără haine, de vârsta ei, ca să-l înveţe sărutatul şi celelalte taine

Citindu-l pe Brumaru mi-am amintit de rusoaica mea,15-16 ani eu, aflat  pe malul mării, într-o tabără la Neptun. Dansam în grup pe terasa de la restaurantul Marea Neagră, şi, odată formaţia a schimbat  ritmul într-unul mai lent, învăluitor, voiam să mă retrag pe margine neavând prietenă şi de nicăieri a apărut Maşa. M-a luat în braţe şi a început să danseze conducându-mă uşor. Părul ei de aur îmi atingea faţa trupul ei şarpe veninos îmi curenta mâinile.

Încerca să-mi spună ceva, eu o priveam nătâng nu înţelegeam nimic în limba rusă. Îi repetam ocen krasivaia ca o bandă de magnetofon stricată şi ea râdea. La un moment dat s-a desprins şi m-a tras către ieşire. Mi se părea în sfârşit că tradusesem momentul şi începusem să pricep. Prinşi de mână mergeam destul de repede, inima îmi ajunsese în gât, eram sigur că în seara aceea îmi voi preda copilăria în mâna duşmanului sovietic. N-ar fi fost rău din punct de vedere estetic!

Ne apropiasem prin parc, hotelul meu era primul, m-am controlat dacă aveam cheia camerei în buzunar, dar ea m-a tras mai departe către următorul hotel. Începusem să mă îngrijorez puţin, Maşa era totuşi rusoaică, ardea pe mine cămaşa, dar nici aşa să plonjez în necunoscut…

Am ajuns în dreptul hotelului. S-a oprit, m-a privit lung şi buzele ei au atins buzele mele, întâi ca o briză apoi s-au contopit într-un sărut nesfârşit. S-a lipit de mine, corpul îi tremura, m-a sărutat încă odată, ştia toate secretele avea expertiză, probabil era mai mare ca vârstă…şi m-a împins cu putere rupând vraja şi luând-o la fugă către hotel. La intrare, un autobuz îşi încălzea motorul. S-a urcat direct în el.

Nici nu m-am întors bine în cameră, cătrănit, se surpase ceva în mine şi am auzit un ciocănit uşor la uşă. Pe palier stătea o arădeancă cu o fetiţă de patru ani. La plajă îmi puneam prosopul lângă ele şi-i mai aduceam apă fetiţei cu găletuşa din mare.

–Te-a aşteptat aia mică, acum a adormit, de dimineaţă plecăm spre Arad. M-a rugat bietul copil să-ţi dau o sărutare din partea ei şi dacă mă v-a întreba mâine nu vreau s-o mint.

       Aveam încă gustul de aur al Maşei pe buze. Mi-a fost scris să sfârşesc în seara aia copilăria cu un sărut de argint. I-am cerut sa-mi dea adresa să-i scriu, nu mi-a dat-o, nu ne-am mai întâlnit nu mai ştiu…