Mă ştiţi, nu de ieri
de-alaltăieri!… Încercuiesc tot mai strâns aproape 70 de primăveri. Nu că nu
s-ar vedea, dar şi salcia cât e ea de bătrână,
primăvara întinereşte şi îşi trage peste tulpina scorburoasă ciucuri de
flori galbene cu frunzuliţe verzi, de-ţi mai încălzeşti sufletul şi-i dai inimii
brânci.
Aseară mergeam agale
prin Auchan cu sacoşa mai mult goală, sub vremi ca o salcie plângătoare, şi-mi sare-n
faţă un snop de raze zglobiu dansând jucăuş pe buzele fetei ce-mi aţinea calea.
Era o tânără dotată după toate standardele europene, şi încă ceva pe deasupra, să-mi
zgândăre mândria de a fi român.
„Îmi daţi vă rog
ochelarii să-i curăţ, să vă schimb viaţa în roz?...”
Paralizat o clipă de
idee, mă repliez la timp şi-i întind rama Pierre Carden de la ochelarii mei cei
noi. Sunt foarte mulţumit de ei, nici nu s-ar putea altfel căci m-au costat
două pensii fără exagerare.
Mi se mai pusese
întrebarea, dar pe-atunci purtam ochelarii vechi, cu un braţ între două atele
bandajate cu scotch, care nu cadrau cu situaţia…
Vă mărturisesc, fără
ochelari văd doar întunericul, dar îmi funcţiona cu acuitate simţul mirosului
şi-mi puteam închipui alături un cireş înflorit, în timp ce glasul de
privighetoare ascuns sub frunze, recita o poezie optimistă despre calităţile
produsului nemţesc pulverizat din
flaconul ce aşeza o peliculă subţire peste lentilele mele, gata pregătite să-mi
schimbe viaţa.
După ce m-a convins,
mi-a întins ochelarii la pachet cu flaconul cumpărat la un preţ rezonabil. Câtă
dreptate avea! Nu-mi venea să cred ce vedeam în faţa ochilor, fata înflorise
zâmbind ca un cireş.
M-am grăbit să ajung
acasă să o privesc pe nevastă-mea prin lentile s-o văd măcar zarzăr, nu eram
pretenţios. Nu mi-au mai ajuns banii să-i cumpăr ţigări. Cu legea asta anti-fumat,
poate se lasă!
Acasă, de unde zarzăr
înflorit?... Nevastă-mea a luat foc precum o pădure uscată de lemn câinesc.
(Continuare postul următor)
