"Mă simt bine în dimineaţa asta, cred că am să-i îngrop pe toţi!...

Nu întoarce nimeni mortul de la groapă! Zice o vorbă românească. Nici pe dragul nostru Radu Beligan nu-l mai întoarce nimeni să împlinească suta de ani. Dumnezeu să-l odihnească fără pauze până departe şi să-l binecuvânteze cu aplauze!

 Mai cer doar doliu naţional pentru marele artist!

Continui fără legătură cu evenimentul trist...

Numai Facebook-ul sapă şi dezgroapă an de an texte pe care le credeai moarte. M-am gândit că ar supravieţui ca pretexte într-o carte.

Cititorule cine eşti, dă like numai dacă îţi place ce citeşti!...

 

Scene la Gaudeamus

Amintiri cu scriitori

                                                                             Ion Toma Ionescu

         Timpul provincialului ajuns în Bucureşti se socoteşte un pic altfel, are alt preţ uşor umflat datorită  grijii de a nu-l scăpa Doamne fereşte pe jos, în mulţime, să-i fie zdrobită ţeasta sub tălpile ca nişte şenile de tanc ale bucureştenilor. Am intrat în mulţimea de oameni păstrând o discreţie rezonabilă şi ţinând aproape de Aurel Sibiceanu, cap compasul meu, fluturându-şi barbişonul mândru ca un stegar, în şuvoiul ce se vărsa în burta pavilionului central, atras de misterul adâncurilor.

          Arhipelagul Gaudeamus, se arăta ca un şirag de insule înălţat pe o încrengătură de corali ale căror schelete fosforescente te fixau de pe standuri, cu sute de mii de ochi, care de care mai expresivi, ce făceau imposibilă alegerea ţintei, dacă eventual nu o aveai pregătită de-acasă în linişte.

Marile edituri, aliniate la intrare, licitau oferta bogată în evenimente şi lansări. Am ales Paralela 45 căutându-mi propria-mi carte, Dosarul Albaştrii, o bărcuţă de hârtie plăsmuită din file îngălbenite şi triste descoperite întâmplător după 40 de ani de căutări eşuate, pe rafturile de la  CNSAS.

Am dat de ea până la urmă, undeva într-o margine, gata-gata să se scufunde. În sinea mea m-am bucurat că e totuşi acolo cu pânzele în bătaia vântului.

Nimerisem vâltoarea unui eveniment în desfăşurare, o lansare cu multă lume şi trăgându-mi răsuflarea, mi-am rotit privirea mai atent pe feţele cunoscute din poze, în mare parte. Aerul rarefiat pe care-l respiram şi statura celor din jur, mi-a dat credinţa că aveam alături, vie, o parte importantă a literaturii şi nu mă aflam într-un muzeu al figurilor de ceară.

Paul Cornea, Livius Ciocârlie, Răzvan Voncu, Paul Cernat, Ioan Es Pop, un cristian, se strânseseră în spaţiu de evenimente cu prilejul lansării a două cărţi aniversare în jurul lui Eugen Negrici, pregătiţi să vorbească aveam să aflu curând, mai mult despre el şi mai puţin despre Angela Marinescu, cu toate că amândoi depăşeau aceeaşi bornă 70 a maturităţii depline şi aveau la stand câte o carte.

Aparatele de filmat şi blitz-urile Nikon-urilor simţiseră  că acolo urma să se întâmple ceva. Undeva în dreapta, Nicolae Breban se întreţinea cordial cu Aura Cristi şi Călin Vlasie, mentorul şi patronul editurii, contrabalansând centrul de greutate.

Cu turbanul pe cap mai spre stânga scenei, la social democraţi, Angela Marinescu fremătând înaintea cursei, şfichiuia parcă aerul cu o biciuşcă. Nu era doar amazoana, se contopise una cu iapa de rasă ce nu se lăsa strunită sub dârlogi. Scotea fum pe nări agasată de bâzâitul plicticos al câtorva poetese în mijlocul cărora nimerise întâmplător, aşteptând confruntarea.

Taberele se reuniră ca la un semn la numărătoarea inversă (4.3.2.1. Probă de microfon!). Breban refuză politicos invitaţia de a sta lângă ceilalţi în faţă, emiţând precizarea că nu face parte dintre cei aleşi, dar va spune şi el câteva vorbe din public, la sfârşit.

După ce Paul Cornea dădu semnalul citind un întreg laudaţio pentru Eugen Negrici, îşi împăturii hârtia în înjurătura spurcată a Angelei: „Da, când ai să scrii trei cuvinte vreodată şi despre mine?!”, continuând în urechile mele, neauzit, „bătrân decrepit!”...

Nici ceilalţi nu se omorâră cu vorbele dedicate Angelei.

un cristian, încercă să schimbe tonul, dar numele-i scris cu literă mică, neluat în seamă, n-a produs reverberaţii. Doar Breban la sfârşit, aşeză cumva altfel lucrurile paraşutând-o pe marea poetă la locul ei, pe soclu.

Nu i-a căzut bine pe soclu Angelei Marinescu! Nici că să mai înţeleg ceva! Refuzase recent premiul Mihai Eminescu al Academiei… De unde frustrarea că e nedreptăţită!?

Luând cuvântul Angela, coborî de pe iapă direct în piaţă printre precupeţe, într-o  diatribă teribilă împotriva actului critic, spiritului de gaşcă cultivat intens, incompetenţei şi obedienţei celor care le-au cocoţat acolo sus, după triada Veronica Porumbacu, Maria Banuş şi Nina Casian, doar pe Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana, lângă alţi potentaţi nobelişti, masculi feroce, la fel de trişti!

Nu-l iertă nici pe Eugen Negrici, partenerul de aniversare, care n-a binevoit să coboare din turnul lui de estet, în clocotul viu al poeziei dumisale.

Răcorită oarecum, n-a găsit totuşi momentul să-şi explice gestul. Dacă tot era văzută, după părerea ei, ca un poet neînsemnat, cum de oare i s-a oferit prilejul să refuze Premiul Academiei? Gest de frondă oarecum stimabil, pe care l-a adoptat nu ştim precis din ce motive.

La final, de unde te aşteptai mai puţin a venit şi replica profesorul Eugen Negrici. Elegant, ca un adevărat Cavaler al Mesei Rotunde, citind din noul său volum, calm, aşezat, câteva pagini strălucite consacrate fără dubiu marii poete.

Parcă se mai luminase si figura conflictuală a Angelei. Dădea din cap (ea sau iapa?), tot nemulţumită, ieşise clar pe locul 2, dar i se închinau ode.

L-am căutat din priviri pe Aurel Sibiceanu ca să-l întreb...  Nu mai era. Dispăruse şi Vlasie. Aş fi vrut să-i ofer lui Nicolae Breban Dosarul Albastrii dar, n-aveam bani să-l cumpăr de la stand.

Răul din noi. Viral

Am fost la Pâclele Mari într-un an, 2012. Şi atunci ca şi acum rănile vieţii parcă se contopiseră cu rănile planetei şi supurau. Atitudinea lui Toma, nepotul meu, neînţelegând de ce parcursesem cu maşina sute de kilometri, ca să vedem ce? îmi dă fiori. 

N-ar fi trebuit să-l ducem acolo! Stă martor Nikonul şi cele două poze ar trebui să facă valuri pe internet

Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?

Ce am scris câteva ore înainte, în postarea de ieri, nu are legătură cu ce voi scrie acum. Chiar dacă autorul ţinteşte acelaşi personaj important, Simona Halep, diversitatea abordărilor, ca şi în viaţă, nu are limite.

Ieri Simona a câştigat turneul WTA BRD Open de la Bucureşti şi trebuie să savurăm împreună clipa Cezarului, uitând de dezamăgirile olimpice care rămân. Simona ne-a arătat ce campion incontestabil poate să fie când îi merge jocul, (cu excepţia primului serviciu, i-a mers tot!) când simte zgura, liniile de tuşă, banda fileului, aplauzele spectatorilor, dar mai ales simte că are mintea liberă să ia decizii cu fracţiuni de secundă mai iute decât adversarul.

 Nici nu-şi terminase bine de expus consideraţiile generale asupra turneului WTA de la Bucureşti la microfon Dumitru Hărădău şi primul set blitz pe care ni l-a propus Simona, se pregătea de încheiere, de parcă letona Anastasija Sevastova încă nu se trezise dintr-un vis urât. Abia de a mai avut timp cu vorba lui domoală Hărădău să-şi termine ideea, uimindu-ne oarecum cu ce avea de spus. „N-ar fi bine ca Simona să termine primul set cu 6-0, pentru că ar putea interveni o deconectare, să o ia la modul uşor, şi să se activeze adversarul, iar lucrurile se pot complica…”

Dar Simona azi nu vrea să asculte pe nimeni, face cum ştie ea mai bine! L-a lăsat şi pe Darren Cahill acasă la el în Australia să privească la televizor. Nici dacă Pino(Caramitru) era şi el în tribună, sub acoperire, se acoperise cu o pălărie de paie, nici dacă el ar fi tunat cu vocea lui clară ca la revoluţie, nici pe el nu l-ar fi ascultat!…

A fost 6-0 şi ce a urmat s-a repetat în oglindă fără nici un moment de îndoială şi în setul 2.

„Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?” Simona Halep evident! 47 de minute fără fisură, minute magice, ca un spectacol cu Înşir-te mărgărite pe scena Teatrului Naţional. Doar scena improvizată n-a fost la înălţimea momentului din păcate! Aveam să aflu că transmisia TV live a finalei a fost făcută în 69 de ţări, dar aşa cum spunea Flavia Popa, poate că anul viitor vom avea o arenă potrivită.

Vă mărturisesc mi-a plăcut şi discursul acestei Directoare blonde, afişând nu doar siguranţa bancherului care are în spate un imperiu BRD, ci şi o sinceritate entuziastă şi tonică

„Ce-am văzut noi aici face parte din spectacol, şi e despre bucurie, încredere, strategie, despre noi oamenii, capabili să fim veseli frumoşi şi să sărbătorim!

Aproape că nu-mi venea să cred că asist în vremile zbuciumate, încrâncenate de-acum la un asemenea discurs. Ce simplu pare! Iar Simona a întregit atmosfera găsind cuvintele potrivite

”Nimic nu face mai mult decât un trofeu câştigat la tine acasă!”

Dreptatea învinsului

Tac de câteva zile bune (în adevăr, zile rele şi nebune!), într-o atitudine justificată jumătate de neputinţa înţelegerii, cealaltă jumătate de înţelegerea neputinţei de a lucra la destructurarea răului. Perplexitatea vine din faptul că totul se face la vedere, fără să se şteargă urmele premeditării. Gândirea diabolică în numele dreptăţii învingătorului, justifică o creativitate nebănuită a morţii şi dezastrelor, în detrimentul statorniciei civilizaţiei şi miracolului vieţii.

Dar nu despre Turcia şi nici despre Nisa vreau să vorbesc. Sunt atâtea posibilităţi de a primi lovituri nimicitoare încât, cel mai util lucru ar fi, să nu ne mai lăsăm surprinşi.

Suntem în război, oameni contra oameni, talibani contra netalibani! Încât atunci când pericolul vine din altă parte şi nu ne mai masacrăm între noi, ar trebui să fim fericiţi şi să redevenim solidari.

Spre exemplu ţânţarul Zika, e doar un ţânţar, cât ar fi el de tigru în ţara lui! Cât s-ar da armăsar, n-ar trebui să-l luăm în seamă, să facem din muşcătura lui o dramă a planetei şi să ocolim Jocurile Olimpice.

Unii sportivi au ales să nu-şi asume anumite riscuri.

La noi s-a dezbătut îndelung, cine sa aibă onoarea de a purta drapelul olimpic dintre cele trei valoroase sportive cu care ne mai putem mândri: Cristina Neagu, Simona Halep şi Cătălina Ponor. S-a optat pentru Cătălina.

Între timp Simona s-a hotărât, cântărind consecinţele ,să nu mai participe. Recunosc, m-am înşelat,  considerând în gândul meu că ar fi fost un bun stegar!...

Poate avea dreptatea ei!

Dar nu punctează în admiraţia insului din mine, căci a ales dreptatea învinsului!