A locui lângă poezie ca pe malul unui
lac…
A locui poezia ca o fiinţă acvatică…
A locui fără poezie ca o piele de şarpe
abandonată…
A înlocui poezia cu o femeie pe care nu
o vei întâlni vreodată.
Poezia lui Florin Dochia se eliberează de metafore în Noptalgiile sale, nu la
fel ca legendarul personaj feminin cu acelaşi nume din basmele românilor, care-şi
aruncă pe rând cele douăsprezece cojoace amăgită de vântul călduţ primăvăratic
al soarelui, ci e mai degrabă o fiinţă hieratică,
ceva între gheişă şi curtezană, încălzită din interior în lumina rece a lunii,
ce se eliberează cu neuitare de sine, cu răbdare şi artă - de lucrurile intime…
.
Dochia este în Noptalgii egal cu el însuşi,
păstorind în marginea raiului un cortegiu de fluturi (Marii, Lanily, Emily, Minumi,
Anelise) desigur ca un mare maestru în ceremoniile ceaiului, căci nu-i aşa,
numai o femeie cunoaşte
adâncimea neantului
numai ea poate coborî
fără a se pierde
până la capătul
de unde pentru mine
nu mai există întoarcere
A fost ziua treia la sărbătoarea Detectivului
literar al lui Firiţă Carp şi cu un important debut; Elena Dinu, Poeme!
e primăvară-n toamna
întinsă la uşa mea, în taină…
lucrare de-nceput de vis
trăit în somnul pământului…
Şi când se scrie aşa, ai certitudini!
„se strânge aripa sub rana din coastă”
şi darul rămâne primit!
