Cu zâmbetul
acela mijit în colţul gurii de ţăran hâtru ajuns domn la oraş, adunase multe la
viaţa lui. Unele veniseră din el, de la origini, altele culese din cărţi, nu le
afişa ostentativ, nu avea aroganţe. Arunca de pe locul din dreapta lui Firiţă Carp, din
când în când, în oglinda retrovizoare o privire curioasă în spate. Firiţă,
prietenul ăsta al tău nu zice nimic! E mai mut ca mine! Dar domnul Ştefan Mitroi
nu era mut deloc, depăna cu har amintiri petrecute împreună ei doi, mai demult,
cu Firiţă tot obosit de drum lung la volan, în împrejurări ziaristice, documentând lumea pierdută a satului, în
locuri uitate de Dumnezeu. Sau mai recente întâmplări trăite cu scriitori importanţi,
invitaţi la diferite evenimente, lansări de cărţi, întâlniri cu cititorii, mai
ales femei în frunte cu bibliotecara, doamna învăţătoare de la şcoala primară şi
stolul de fete tinere mobilizate la ferma zootehnică de patronul care scrisese şi
el poezie patriotică în tinereţea lui revoluţionară.
Mai mult ca
sigur că prezumtivele cititoare abia atunci auziseră de noi şi să le pici cu
ceară dacă înţelegeau de ce a trebuit să-şi pună iile de sărbătoare, doar veniseră
la club nu la biserică(!) şi seara se continua cu dans. Cum poţi dansa rock şi
salsa în ie şi velinţă pe toc înalt?...
Nu
evenimentul în sine, ci poveştile de după, în jurul mesei cu un strop de palincă,
cu limbile dezlegate, legau prieteniile.
Lăsasem în
urmă o noapte de poveste la Baia Mare. Vorba lui Ştefan Mitroi, măsurată, nu ştiu de
ce ascultând îmi dădea senzaţia că mă legănam pe drumul luncii în căruţa trasă
de boii cu coarne uriaşe ai lui tata-mare, Priam şi Vânătu, pe care nici
greutatea bolovanilor adunaţi de pe prundul râului Argeş, nu-i puteau scoate
din ritm, cu atât mai puţin ameninţarea cu biciul pe deasupra coarnelor, fără
să-i atingă, sau câte un hăis(!) sau cea(!) abia desluşit, menit să-i îndemne să
ocolească vreo groapă. Degeaba, nu era nevoie, ei ştiau drumul, puteai să
adormi în căruţă. Când se opreau boii, ştiai că eşti ajuns acasă.
Firiţă îşi
mâna bidivii săi nervoşi rulând pe şosea. Eu i-am întins lui Ştefan Mitroi
peste bancă, închis într-o cuşcă, un Guştere din Merişani, satul meu unde cad de
sute de ani castanele din castani şi cresc guşteri pe deal şi l-am rugat să fie
atent la animal că muşcă dacă nu e băgat în seamă. Şi atunci mi-a sunat prima
oară în auz Goarna lui Tuturuz. Să vii la Bookfest să te învăţ Şuiere, să cânţi
cu goarna la fluiere, a pagubă, după satul suspendat într-o cârjă de băţ!...
