A trecut octombrie peste mine
ca o văduvă
tânără, înfrigurată
descheindu-şi cerga
de ploi
şi apele tulburi
s-au revărsat din zăgazuri
izbindu-ne
Mă încleştez,
cu braţele slabe
descărnate de frunze,
de coama de murg a vântului,
dar şoimul vânătorului
nu se mai întoarce
Mă las în genunchi,
parcă picioarele-mi
se scurg,
în două
firave
ape
Ea se descoperă, prelung
liber văluritoare,
ca un şuvoi,
ascunsă cum o lăsase Dumnezeu
când îi murise omul
pe primăvară
I se –mpliniseră pulpele,
şi şoldurile
îmbiau
doldora
de parfumul
merelor
Cum să mă-ntind în umilinţa
de-acum a tinerei femei,
să dau cep vinului să curgă,
şi cum să îmi desprind
fiinţa fără morţi în pământ,
de sabia celui înfrânt
Inima-mi se zbate
în capcana
strâmtă,
ca un pui
de vrabie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu