luni, 7 decembrie 2015

Sibiu. Targul de Craciun



Tradiţia familiei e ca de Sfântul Nicolae, ziua lui Laurenţiu, să fim la Sibiu.

În Piaţa Mare, după ce ne-am cazat la hotel şi am reuşit să ne strecurăm pe o străduţă strâmtă, croită pe vremea când SUV-urile încă nu căutau locuri de parcare, oraşul ne-a întâmpinat, ca şi anul trecut, sub o umbrela imensă de steluţe, în locul magic al Tărgului de Crciun.

Acelaşi spaţiu prietenos cu căsuţele poveştilor doldora de dulciuri, cu grătarele  perpelind ciolane rozalii, costiţă afumată şi alte minunăţii porceşti ce se topesc în gură umezite cu un pahar de vin fiert (glintwein), adus în sticle pântecoase de negustori, direct din podgoriile Moldovei; cu langoşi, căluşei şi maşinuţe pentru bucuria copiilor, cu o famfară a Moşilor care cu o anume blândeţe se încălzeau suflând în alămuri o muzică ce parcă venea din străfunduri atemporale şi cu oameni destinşi, afişând pe chipuri bucuria de a se afla acolo într-un oraş străvechi, aşezat să dureze cât va să fie timpul.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost o bătrânică aşezată la o căsuţă să cumpere ceva. Cu o vorbă domoală şi caldă, auzind ce vorbim şi-a lăsat rând şi a mers cu noi prin mulţime să ne arate unde găsim cel mai bun vin.

Dimineaţă după ce Moş Nicolae şi-a lăsat în ghetuţe darurile pentru copii am coborât să mai dăm un tur la lumina zilei şi să negociem amintiri. O ceaţă groasă pondera adâncimea imaginilor Nikonului, ceea ce nu ne-a împiedicat să scormonim cu obiectivul culorile pastelate ale zidurilor.

În piaţă, cu pas sfielnic, am deschis uşa unei biserici. O mulţime de oameni aşezaţi în bănci, nemişcaţi, participau la slujbă. Parcă pătrunsesem într-o oază de linişte pe o insulă luminoasă unde preotul, cu o voce calmă, încărca de energie siluetele acelea adunate să primească binecuvântarea cerească.

Mă gândeam că dincoace de munţi, în bisericile  noastre, s-ar fi găsit o babă să aprindă vreo lumânare, să se foiască printre icoane, sau să şoptească la urechea alteia că văduva lui Ioane al Vetuţii a venit la sfânta biserică cu fusta despicată şi fără batic pe cap. „Nu ştiu de ce părintele n-a zis pâs şi n-a scos-o afară pe stricată! Sau o cheamă la el diseară să-i  facă educaţie… Păcătosul ăsta de ţap tânăr ne face de râs!”

Era atâta linişte şi siguranţă în limba maghiară a preotului, încât am simţit că trebuie să părăsesc insula.

Se făcuse 12 şi-un sfert. Frig afară. Fanfara moşilor încă nu se trezise, dar căsuţele cu bunătăţi erau deschise. Ştiam sigur unde e cel mai bun vin fiert.
























Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu