Uzina.

Aşa cum am promis ieri, în ultima zi a anului ofer cel de-al doilea cadou. Câteva pagini de şantier din proiectul de anul viitor. Se pot lectura doar aici pe blogul meu.

Uzina

Uzina începea cu prelungirile ei, un fel de tentacule uriaşe care funcţionau  ca nişte ventuze, absorbindu-i sau vărsându-i pe muncitori  prin cele opt guri/porţi de intrare/ieşire, direct în/din burta monstrului. Nici caracatiţă, nici balaur! În realitate avea câte ceva din amândouă, dar şi o puturoşenie oarecum domestică. O lentoare pe care nu ştiai de unde s-o apuci. Un mutant care te storcea de vlagă în malaxorul lui şi-ţi atrofia simţurile lăsându-ţi impresia că prin salariul pe care ţi-l dă te-ai putea scutura din iobăgia seculară a pământului. Te-ai putea rupe de ţărănia din tine şi aşezat contra vântului, purtând o pălărie mai mare  te vei putea apăra de vremea rea sau de soarele prea fierbinte.

De pământ însă, nu scăpai aşa cu una cu două şi dacă prindeai sâmbăta sau duminica liberă, nu se lucra la uzină şi se întâmpla să nu plouă te întorceai la el. În fond prestai două meserii. Era obligatoriu să te întorci să nu te faci de râs în sat. Uite al lui Tănăsoaica, mare maistru la uzină şi-a luat casă în Mioveni, maşină la scară, s-a făcut băiat de oraş, de i-au  crescut urzicile aliniate pe sfoară de-un metru în grădină. Îşi ţine sapa din oţel de disc în debara, deh, sapa din oţel de disc e mai grea! Nu i-ai pus domnule, motoraş?

Pentru cei mai mulţi uzina era o vacă de muls din care izvora fără sfârşit laptele căci pe dealurile Colibaşului şi în pădure iarba creştea grasă.

Cu un sfert de oră înainte de intrarea în schimb mugea vaca. Şi din nou ca un ecou la 7, la 15 şi la 23. Un sunet prelung de sirenă ce te îndemna să grăbeşti pasul, dacă urcai coasta dinspre Mioveni şi Colibaşi, sau să ieşi din rând, părăsind cozile de la punctele alimentare de pe platou, cumpărăturile urmând să ţi le faci la ieşirea din schimb. Vânzătorii experţi, aruncau ultimele felii de salam pe cântar şi nu mai aşteptau să se oprească indicatorul din balans, rotunjeau  preţul şi dintr-o dată prăvălia se golea.

Riscai, dacă nu te cunoşteau portarii să ţi se ia legitimaţia şi să fi trecut în registrul ofiţerului de serviciu, să apari pe un tabel la normatorul din secţie. Acesta având dreptul să-ţi taie ore din pontaj  pentru întârzieri repetate. Nu însemna mare lucru, pentru că majoritatea operatorilor direct productivi, lucrau în acord global, plătiţi la câte piese numărau la sfârşit. Dar mai erau şi cei de la TESA, indirecţii productivi, purtătorii de halate care oricum aveau rol de material didactic în şedinţele de partid, sau de UTC, ridicaţi în picioare şi beşteliţi că nu-şi aduc integral aportul la bunul mers al producţiei.

Dacă nu-ţi lua banii Bebe normatorul şi Drăguleasa, contabila până la urmă nu conta prea mult! Critica era constructivă şi te căzneai măcar o vreme să nu mai întârzii.

Alta era situaţia dacă nu ajungea autobuzul. Vreun carambol pe şosea, sau pur şi simplu întârziase şoferul, nu se trezise la timp din cheful făcut cu o seară înainte. Al dracului motor, n-a vrut cu nici un chip să mai pornească! 

Stăteam în staţie ca proştii până ce un şefuleţ şcolit la vreo şcoală de partid de două sau trei luni, cu servietă diplomat, ori o secretară mai înţepată obligatoriu cochetă şi educată, dădea telefon de la colţ. Futu-vă muma-n cur de idioţi, nu răspundeţi aţi plecat cu toţi de la bază?!... Asta era pentru noi ăia de trăgeau cu urechea, că dacă i-ar fi răspuns cineva vocea i-ar fi devenit mult mai suavă.

În Craiovei era un telefon public, lângă poştă, dar trebuia să ştii numărul de telefon al şefului de la transporturi. Până trimitea de pe platou vreun autobuz de rezervă, sau dispecerul lămurea un şofer să mai facă o cursă, până să te dezbraci la vestiar ajuns în secţie şi să-ţi pui salopeta, mai fumai o ţigară, se făcea zece şi jumate. Ce să mai dai drumul la utilaj! Puneai sufertaşul la încălzit în baia de abur şi căutai meşterul să-i explici cum stă treaba. Totul era să te descarci, să te arăţi nervos pe neamul lui manivelă.

Ar trebui să fie puşi la plată, să suporte daunele şi pierderile întreprinderii, başca salariul călătorilor întârziaţi. Panaramele dracului se îmbată ca porcii în loc să-ş repare autobuzele!

Între şase şi şase şi zece plecau autobuzele din toate cartierele Piteştiului şi se încolonau la trecerea podului pe sub calea ferată. Un şarpe lung segmentat de farurile aprinse, înşirat pe câţiva kilometrii, dar şi o întrecere nebunească în interiorul corpului de tablă pe roţi ce se smicea în ocolişuri şi depăşiri periculoase până la Miceşti, unde se termina şoseaua pe două benzi către Câmpulung şi făceai dreapta la nouăzeci de grade pe strada uzinei, iar cel care intra primul în Colibaşi, acolo nu mai era loc pentru depăşiri, se mândrea toată ziua zicându-şi Domnul Viteză. 

De obicei în frunte ajungea Gică Nebunul, un puşti înalt cu o nevastă frumoasă, blondă, contabilă pe undeva prin uzină. Gică lucrase câteva luni la Cutia de viteze  strungar,  de acolo îl cunoşteam.

Dacă te grăbeai sau doreai să-ţi testezi rezistenţa la rupere, sau aventurist voiai să încerci dacă ţi se slăbesc şuruburile când trăieşti periculos, sau să te scuturi de coşmarurile nopţii, îl alegeai pe el. Nu poţi ştii niciodată ce zace într-un om! Pe mine mă saluta respectuos şi manierat de departe. N-ai fi zis că e acelaşi om care la volan turba, fierbea sângele-n el, nu mai contenea cu înjurăturile dacă nu i se făcea loc. Mărturisesc l-am văzut odată pe Gică, era probabil în tura liberă, sau avea maşina la reparat, aşteptându-şi în staţie soţia, sus la noi în Craiovei, cu un buchet mare de trandafiri galbeni. Era ziua ei, a sărutat-o şi au plecat fericiţi de mână în treaba lor, neluând în seamă vorbele mucaliţilor care stăteau totdeauna în spate şi jucau şeptic.

Când ajungeam pe platou găseam autobuzele dinspre Câmpulung deja venite căci spre munte, în satele aşezate pe râul Târgului sau mai la stânga spre Coşeşti, cocoşii se trezeau dimineaţa mult mai devreme. La BIG, după ce s-a construit BIG-ul şi în celelalte dughene, comerţul socialist era în floare, iar producătorii pomicoli neautorizaţi prestau şi ei de zor golind damigenele înghesuite în portbagajul vreunei Dacii, împărţind contracost cu juma de măsură degustătorilor matinali, specialitatea de prună. Se creau grămezi spontane, moluri în mişcare înaintând lent spre porţi. Pare că puterea octanică a combustibilului sau cantitatea, nu era suficientă pentru maximum de capacitate la care se puteau tura motoarele.

Produsul inflamabil, interzis conform decretului 400, se consuma doar în afara gardului uzinei şi trebuia să întorci capul când arătai legitimaţia portarului şi să-ţi ţii respiraţia, ca să nu-i dai un damf puturos în faţă. Portarii băieţi sensibili! Măi nene a intrat în haine e rămas de la povarnă, am făcut ţuica astă iarnă şi nu mai scap de mirosul ăsta păcătos! Important să te ţii pe picioare căci dacă băgau de seamă vreo clătinare, aşa din senin, nu te mai lăsau sa intri.

Mă dădeam jos din autobuz la Poarta 1. De obicei până la secţie mergeam singur cu gândurile mele fără de număr şi geanta pe umăr. Purtam în ea pachetul cu mâncare şi obligatoriu câteva cărţi, una măcar de poezie. Dimineaţa nu se putea citi căci lumina se aprindea în autobuz doar în spatele maşinii, unde era cerută expres de cei ce se aşezau acolo să joace şeptic. Dar la întoarcere, dacă prindeam un loc reuşeam să citesc până la Piteşti pagini bune.

Pe frontispiciul secţiei scria cu litere mari roşii Cutii de viteze. Intram, dar nu urcam în stânga pe scări; seful de secţie şi tehnologii la primul etaj, contabilitatea si dispeceratul la etajul doi şi la ultimul, vestiarele. Halatul meu îl ţineam în secţie într-un dulap la punctul meu de control final.

Deschideam drept în faţă uşa de metal prinsă cu arc şi intram în secţie într-o altă lume. Te izbea un aer mai cald, un miros specific şi un ţiuit continuu de la instalaţiile sub presiune. Monstrul respira, dar  era aţipit.

În prima mea zi de muncă, aveam la mine un bilet pe care era scris un nume MIU PETRE. Mi s-a spus de la securitate că MIU e o prescurtare de la Ministerul Industriilor Uşoare şi Sfântu Petre ar fi fost Şef la calitate. Uzina îmi va da şi bani, să-mi dispară gândul la facultate, că acela a fost un vis urât. Acolo aş fi pierdut vremea degeaba. Doar clasa muncitoare merge în paradis. Mi s-a cerut să nu-i fac de râs că ei au investit în noi încredere. (Aici recunosc m-a furat un pic condeiul, lucrez consecutiv în două romane şi am crezut că scriu la Dosarul Albaştrii,  volumul doi.)

Când am deschis uşa în secţie nici ţipenie de om pe culoare, doar la montaj trei bărzăuni probau la banc ultima cutie asamblată în schimbul de noapte. Se luptau cu ea ca s-o ridice. Semăna cu o carcasă de…

Imaginea în sine m-a frapat de la primul contact ca o pedeapsă nemeritată. Parcă revedeam într-o altă dimensiune, forţat, o tăiere de porc la tata mare acasă, Guşterele ăl bătrân. Trei bărbaţi puternici îl luaseră de picioare să-l scoată din coteţ şi îl trântiseră pe jos. Îl ţineau strâns şi am văzut clar când unul dintre ei i-a împlântat cuţitul adânc, a ţâşnit sângele şi un guiţat sfâşietor m-a făcut să alerg şi să mă închid în casă. Abia după vre-o oră la insistenţele Veroanei, o soră de-a tatei, am ieşit afară să-mi dea şorici. Îl gustasem şi altădată, ştiam că e bun.

N-am mai văzut porcul, îl porţionaseră: inima, ficatul, bojogii, şuncile, slănina pentru topit, greabănul, şira, coastele, şoriciul rulat şi aşezat pe fundul hârdăului. Tata mare mi le-a prezentat pe toate şi mi-a explicat rostul şi rolul fiecăruia, inclusiv filozofia vieţii porcului. Tăierea în ajunul Crăciunului e împlinirea destinului, susţinea ăl bătrân.

N-am înţeles, am început să plâng, aveam opt ani, în primăvară murise tata şi am cerut oamenilor acelora să-l lipească bucată cu bucată şi să-l facă la loc cum a fost. Mi-au explicat că nu se mai poate, băuseră prea multă ţuică, le tremurase mâinile şi cuţitul nu tăiase la semn, nu se mai potriveau îmbinările.

Nu mai eram copilul neştiutor de atunci, dar nu avusesem nici-o legătură cu industria, tehnica nu mă atrăsese, nu ştiam cum arată o cutie de viteze. Cui să fi pus întrebările? Mama singură nu le ştia pe toate… Pe mine mă stârnea metafora, n-am crezut că voi fi pedepsit de viaţă sa ajung în industrie  un controlor bun.

Când i-am văzut pe cei trei ridicând în braţe cutia de viteze, cât un porc de Crăciun ( am prins estafette-ul, era mult mai mare decât cutia de Dacie!) şi au agăţat-o într-un cârlig ca s-o introducă în bancul de probă, mi-a venit pe loc în minte păţania cu tăiatul porcului. Aici nu exista cuţit şi nu ţâşnea sângele, avea totuşi un buşon cutia pe unde curgea uleiul ce trebuia deşertat după proba de banc.       

Mă gândeam că de data asta va trebui să învăţ singur fără tata mare inima şi ficatul, pinioanele, sateliţii, carcasa şi cuzineţii, rolul şi rostul fiecărei componente, filozofia vieţii la Cutie şi asta nu era de loc poezie. Am militat tot timpul pentru componente fabricate cu precizie.  Ca la NASA. O reminiscenţă din copilărie…

Luând-o înapoi pe fir cumva invers constat că cel puţin în intenţii nu am trădat.

Bună dimineaţa, îmi spuneţi vă rog unde are birul tovarăşul Miu?