Sărbătoarea revistei Argeş

Argeşul curge agale, sau învolburat - adunându-şi apele de sus de pe culmile Făgăraşului şi purtându-le ocolit printre dealuri până jos în câmpie, în albia săpată de mii de ani între maluri, depănându-şi povestea după cum i-a dictat Dumnezeu şi chemarea de neoprit către pântecele fremătând aşezat al femeii primitoare care e Dunărea.

În imaginarul curat, el continuă să curgă la fel ca în copilăria mea, rămasă să se scalde în miezul unei veri care se va fi încheiat decât doar odată cu viaţa ce îmi va fi scris s-o trăiesc. Nu vreau să realizez că între timp Argeşul pare să fi amorţit, transformându-se într-o salbă de lacuri unite printr-un firicel de apă ce-şi aminteşte de legendara lui bărbăţie, doar în vremi bogate în ploi.

Nu sunt multe râuri de talia lui în ţărişoară. Oltul, Mureşul , Jiul, Siretul, Prutul - artere principale între care românismul îşi ţese pânza. Dar nu despre acel Argeş vreau să vorbesc eu acum, ci despre celălalt Argeş - revista care tocmai ce a împlinit 50 de ani.

S-au deplasat la Piteşti scriitori importanţi care au ţinut să semneze în cartea de argint ca martori la eveniment: George Vulturescu, Liviu Ioan Stoiciu, Radu Aldulescu, Aurel Maria Baros, Vasile Spiridon, Marian Drăghici, Marian Barbu, Simona Graţia Dima, Mihai Stan, Leo Butnaru, şi mulţi alţii. Dacă mi-au scăpat invitaţi, sunt sigur de asta, îmi cer mii de scuze! Sper ca aparatul meu de fotografiat să-şi fi făcut mai bine datoria. 

S-au spus vorbe frumoase despre revistă ca instituţie în deplină maturitate, s-au amintit redactorii şefi şi personalităţile perindate prin redacţie să trudească la păstrarea spiritului viu, s-a păstrat un moment de reculegere pentru cei care s-au mutat să scrie în cer, s-au evocat perioadele cele faste din vremea directoratului lui Tomozei şi cele mai puţin faste când pentru a rezista s-au cenzurat exigenţele şi a trebuit să se recurgă la unele compromisuri, dar întotdeauna pe plan naţional revista argeşană s-a menţinut printre revistele de divizia A, cum inspirat aprecia Vasile Spiridon: „Nu poţi fi oraş mare dacă nu ai echipă de fotbal, revistă literară şi universitate.” În paranteză fie zis după ce Dobrin a urcat în super-divizia stelară Piteştiul nu mai are echipă de fotbal. S-a stricat un pic tripticul.
          Să enumerăm, onorant cum au fost evocate, vetrele de cultură de la sud către nord: Ramuri, Argeş, Tomis, Orizont, Convorbiri literare, Tribuna, Vatra, Familia.

 S-au împărţit diplome de excelenţă şi vă mărturisesc în clipa când mi-am auzit strigat numele, am rămas deosebit de surprins şi m-am emoţionat. Am citit revista Argeş de când mă ştiu. Mi-am văzut prima poezie tipărită în paginile ei în perioada de glorie. Tomozei l-a trimis pe Dan Rotaru la cenaclul Ion Minulescu, ce funcţiona pe lângă Casa Tineretului, să culeagă dintr-un pom în primii ani de rod, câteva fructe proaspete. Am primit imboldul cum se cuvenea şi ne-am aşezat la scris. Dintre noi, Nicolae Radu şi Claudia Duminică s-au acomodat mai repede cu înălţimile ameţitoare şi au căpătat o anume libertate şi siguranţă a zborului.

Dar a venit „Intoxicaţia cu muncă”, o proză scurtă a Claudiei care nu cadra cu epoca de aur, comentată elogios de Monica Lovinescu în emisiunea ei pe undele Europei Libere! Redacţia revistei Argeş a fost invitată la judeţeana de partid pentru un mic dejun cu rugăciune, cum am mai scris undeva. Apoi, securitatea să nu se lase mai prejos, ne-a scris un scenariu absurd (înjghebasem pe lângă cenaclu o trupă de teatru), pe care să-l jucăm pe aceeaşi scenă a Casei Tineretului, unde ne ţinusem până atunci spectacolele.

Una dintre consecinţele „procesului public”, desfăşurat în faţa reprezentanţilor oamenilor munci din marile întreprinderi, aduşi cu autobuzele, a fost aceea că revista a fost obligată să-şi închidă pentru noi porţile.(Nu comentez mai mult, am detaliat în Dosarul Albaştrii).

În 95 acelaşi Tomozei a avut amabilitatea să scrie pe coperta primei mele cărţi de poezie, cuvinte mai mult decât elogioase, care mi-au redeschis porţi. M-a onorat şi revista. La un moment dat îmi crease o rubrică permanentă, n-a fost prea lungă perioada, prietenii nu dorm!...

În cuvânt sunt un tip retras, nu dintre cei ce se luptă de la egal la egal cu morile de vânt. Domnul Dumitru Augustin Doman, din când în când, îmi găseşte loc în revistă, să-mi strecoare câte un text. Eu sunt de vină! Am ritmul meu.  Atunci când am citit ce scrie pe diploma de excelenţă primită, „pentru contribuţii la destinul revistei” m-am ruşinat puţin… Revista a contribuit la destinul meu!

 Multumim domnului Dumitru Augustin Domam si personal mai stiu eu pe cineva care merita multumiri...
LA MULTI ANI REVISTEI ARGES!