Tot al cincilea anotimp

tropăitul bocancilor

precum un noian de soldaţi

argăsind la un loc cu moroii

pielea măslinie a ploii…

un miriapod de asfalt

desprins din nori

şi întins pod de oase

peste gaura neagră

în agonie

cu sclipiri lucioase şi

goale de sens din tavan

ce îmi dă fiori

ca un ecran smartphone

imens

fără baterie

nici dumnezeu 

în marea lui spălătorie

nu ne mai spală 
să rămânem curaţi

oricât am fi blestemaţi

amin 
e cuvântul din urmă

mai greu

decât un păcat între fraţi

al cincilea anotimp

e ca şi când scriind

şi bând vin în tăcere 

cu moartea la masă

te-ai îndrăgosti de ea

şi ai mai cere un rând...