Ediția a doua a volumului lui Ion Toma Ionescu, „Albaștrii, dosarul. Fenomenul Pitești 1971”, este o binevenită incursiune în viața culturală a anilor '70 din țara noastră, înainte și după apariția Tezelor din iulie 1971. O ediție cu mici modificări față de prima (exceptând tirajul), după cum mărturisește chiar autorul - tăind puțin și adăugând mai mult [„Adăugând (poate că mai mult decât ar fi trebuit, în capitolul dedicat uzinei!)” – este adevărat, acest capitol este mai întins, dar aici autorul surprinde prin proza poetică: „gheorghe sări tu gardul că mă duc la pușa să o rog să-l țină de vorbă pe ochelarist / autorul nu poate nici confirma nici infirma exactitatea schimbului de replici / nu pot spune sigur dacă mi-au zis ochelarist cu simpatie / sau de ciudă că în general nu lăsam să-mi scape produsele care nu aveau calitatea cerută / confirm însă slăbiciunile pentru pușa…/”].
De altfel, dacă ne raportăm la stil, autorul nu doar descrie faptele într-un mod obiectiv, detașat, nu doar redă fidel filele dosarului (atașate, de altfel, la finalul cărții), ci le și interpretează, le trece prin filtrul subiectivității, atât din perspectiva memorialistului, cât și a prozatorului; însuși autorul afirmă că nu e vorba de un roman, demers jurnalistic ori documentar, ci de trăire efectivă („Nu trebuie să iasă un roman, nici un demers jurnalistic, nici o carte-document. Ce am trăit e important pentru noi, nu-i de interes public” – nu suntem de acord, opinăm că este totuși de interes public un astfel de demers, fiind vorba de adevărata realitate a acelor vremi, care trebuie scoasă la suprafață).
Din punct de vedere structural, volumul e împărțit în două dosare: unul din arhivele CNSAS (analizat din unghiul de vedere al autorului) și altul al lui Ion Toma Ionescu, cu notele din prezentul apropiat ale protagoniștilor acelor întâmplări (comentate prin prisma lor proprie): Gheorghe Cârstea, Geo Jugănaru, Călin Vlasie, Dorel Ștefănescu, Nicolae Radu, Alexandru Georgescu, Aurel Sibiceanu, Lucian Băjenaru, Vasile Iordache, Sanda Petria, Claudia Duminică Keuterman.
Acțiunile în sine sunt simple. Un grup de tineri aspiranți (din Pitești) la porțile literaturii s-a desprins din cenaclul „Liviu Rebreanu” pentru a da naștere unuia nou, „Ion Minulescu” (la Casa Tineretului), cu speranța deșartă a înființării unei reviste („Albastru” – de unde i s-a și tras denumirea dosarului).
Problemele au apărut după publicarea unui grupaj de texte ale membrilor cenaclului în revista „Argeș”, despre care s-a făcut vorbire la radio „Europa liberă”.
Mecanismul de opresiune s-a pus în mișcare, fiind smulse ori fabricate dovezi spre a se constitui dosarul „Albaștrii” („Din construcția declarației se disting ușor pasajele unde organul a folosit presiunea și dictarea, ca modalitate de lucru, mai ales spre partea finală”). Unul subțire, ce-i drept, dar suficient pentru a schimba destine (ori nu?, după cum se întreabă Vasile Iordache: „Și eu?... Mi-ar plăcea să arunc vina pe ei, pe securiști, dar… Dacă tot așa ar fi fost drumul meu!?... dar dacă… De unde să știu?”).
Au fost mai mulți participanți la ședințele cenaclului (continuate apoi la locuințele unora dintre ei), însă în urma flagrantului realizat în 9 octombrie au fost identificați următorii: Bădescu Georgeta, Radu Aglaia, Radu Nicolae, Badea Nicolae, Costea Aurel, Ionescu Toma Ion, Cârstea Gheorghe, apoi Bărbulescu Constantin, Vlasie Călin, Stancu Constantin. A fost adusă de la București Duminică Claudia, iar lui Vasile Iordache i s-a luat o declarație la București.
Cu toții au scăpat de pușcărie, însă au fost reuniți și aduși la Casa Tineretului în 15 noiembrie pentru a fi înfierați: Iordache Vasile, Radu Nicolae, Voicu Aglaia, Ionescu Toma Ion, Cârstea Gheorghe, Duminică Claudia, Bădescu Georgeta, Pia Alexandra („scoși din facultăți, dar salvați din pușcărie în ultimul moment, pentru vina de a gândi liber și a scrie poezie abstractă, în vers alb, evident fără fior patriotic a fost dezmembrat și trimis la reeducare, îngroșând rândurile clasei muncitoare”).
Scrierea și publicarea acestui dosar este văzută, pe drept cuvânt, ca o eliberare, ca o evadare din tenebrele amintirilor (o parte din ele pierdute, voit, pentru totdeauna) către un nou început.
Acest „dosar” nu este scris cu ură, cu părtinire, dar nici cu detașare, cum ar putea părea pe alocuri, ci doar cu dorința de a înțelege multiplele fațete ale celor petrecute în anul 1971, dar și pe sine însuși.
Dacă am spune mai multe despre această carte ar fi o greșeală pentru că lectorul trebuie să-i descopere singur conținutul (extrem de captivant și tulburător) și să și-l aproprie în deplină cunoștință de cauză, nouă revenindu-ne doar sarcina de a o semnala.
Daniel Luca
https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=7452:un-dosar-cat-o-eliberare&catid=12:critica-literara&Itemid=115
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu