Colonia îngerilor

Număr prietenii adevăraţi în gând, pe degetele unei mâini şi adesea îmi pare că rămân ciung… Fraza aceasta o scriam ieri. Azi caut în Dosarul Albaştrii ştiind că găsesc acolo alte câteva rânduri… Le-am găsit:

Albaştrii. Fenomenul Piteşti 1971

„In liceu aveam câţiva prieteni, mi-i păstrasem din şcoala elementară. Mama mă transferase la Vedea încă din clasa a şasea. Nicu Tomescu şi fraţii Gherghescu (Mitu şi Gheorghe, copiii primului secretar). Ei locuiau în „Colonie”. Colonia era o alcătuire de case-tip, de fapt nişte vile în care se instalaseră activiştii raionului de partid cu familiile lor. Miron Tomescu, cel de-al patrulea amic, stătea şi el cu casa, o casă mare, de fost chiabur, lângă vile, în faţa oficiului poştal unde lucra mama ca operator telefonic. Oficiul poştal avea o centrală mare cu multe chei şi fişete (peste două sute), de mă minunam cum de mama ţinea minte locul în centrală a atâtor posturi telefonice, fără să le-ncurce când făcea legăturile.

Pană spre seară băteam mingea pe terenurile sportive amenajate în Colonie. Nicu Tomescu avea un defect la piciorul drept, făcuse operaţie şi nu-l mai putea îndoi. Îl trăgea după el, dar cu piciorul stâng şuta în minge de dărâma poarta. Fiind cel mai matur dintre noi(pierduse un an sau doi când a avut accidentul), el decidea!

— Azi jucăm fotbal... volei, tenis de masă, sau tenis de câmp.

Domnul Lupu era omul cu materialele sportive. Intendent, activist, administrator, nu ştiu ce rol exact avea în colonie. Ne-a adus la fiecare de la Vaţa, un sat vecin unde funcţiona un atelier de tâmplărie, nişte cărpătoare ce copiau forma rachetelor de tenis, din lemn cu striaţii. Improvizasem şi fileul… Adevărate erau doar paletele, şi masa de ping-pong de la „clubul” amenajat în beciul vilei sale, prima pe dreapta de lângă poştă. Ne-a fost instructor pentru tenisul de masă şi cel de câmp.

Învăţam dimineaţa. Mai răsăriţi printre colegii noştri veniţi de la ţară (nici Vedea nu era cine ştie ce oraş!...), nu se prea simţea la orele de clasă că eram cu lecţiile insuficient pregătite.

În primul an de liceu s-a lipit de grup Dănuţ, fiul profesorului de istorie, „domnul Tudor”. Al cincilea. Se pare că de-atunci aveam deja slăbiciune pentru grupuri!...”

              Am primit un telefon de la Lucius, mă mai sună din când în când să-mi dea câte-o veste.

              —Ioane un prieten de-al tău, nu ştiu dacă aţi mai ţinut legătura, cel care târşea piciorul, a fost luat cu SMURD-ul din apartamentul său. Privesc de la balcon, acum, jos, sunt maşini de poliţie. Nu-l ştiam bolnav, cam singuratic el, îl vedeam în fiecare zi, niciodată fără mască, plimbându-şi câinele…

              Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. Ai grijă Doamne!... Astăzi Lucius m-a sunat din nou.
              —Prietenul tău e bine! S-a întors acasă.