Tabletă în alb şi negru

 

Mă uitam aseară la televizor pe Stade de France la mulţimea aceea entuziastă care fremăta aşteptând o încleştare între doi titani, Real Madrid si Liverpool. S-a oprit şi timpul în loc preţ de 37 de minute, să privească superba desfăşurare coloristică şi sonoră regăsită, a celor care timp de doi ani de zile au fost obligaţi să lipsească de pe stadioane şi dintr-o viaţă normală, datorită asaltului nevăzut şi pervers al Covidului 19.

Cu adevărat peste o jumătate de oră timpul s-a oprit în loc, să privească în voie cum valurile mulţimii se rostogoleau libere spre ţărm de parcă descoperiseră insula fericirii. Şi tot atât de adevărat e faptul că de nerăbdare, ca să pună ei primii piciorul pe insulă,  se va mai fi răsturnat vreo barcă şi a fost nevoie de intervenţia gardienilor şi poliţiei ca să nu se producă daune mai mari să nu se instaureze haosul. Mă gândeam că oamenii aceştia au fost lipsiţi doi ani de una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii şi veniseră cu inima deschisă să serbeze competiţia sportivă.

Priveam sărbătoarea culorilor albe si roşii ce cotropiseră paşnic tribuna, înfrumuseţată  de dansul fetelor care acompaniind ritmul muzicii ce se revărsa pe fundalul sonor, alese de un operator magic al transimisiei pentru ca să fie încântarea deplină.

            Şi dintr-odată îmi vin în minte ruinele Mariupolului, dezastrele războiului declanşat în Ucraina, pământul răscolit de durere, inundat cu sânge în câmpia unde spicul de grâu creşte cât vrabia.

Nu vreau să politizez, amintesc doar ca să nu se uite! În timp ce la Paris în jumătatea aia de oră întârziere, tribunele înfrăţite înălţau imnuri pline de viaţă, cerul Ucrainei era brăzdat de rachete care aduceau moarte...