La TV Moldova plus

https://fb.watch/iR-A0h5dOm/ 

        O emisiune TV în direct e ca o cursă cu obstacole, care dacă n-ai rămas în groapa cu apă, nu te-ai împiedicat de vreun gard şi ai ajuns să treci linia de sosire, te poţi bucura de ea încă o dată ca spectator, dând clinc pe link...

Alexandru

 

Alexandru

 

câte de toate

ar vrea să-mi spună

instant, din cornul

de lună sau dintr-o stea

și nu poate...

 

pe muntele

nopții-n urcare,

rostogolind pe versant,

sunete de pasăre

cântătoare...

 

în încercuiri de ceaţă

nu te lasă somnului,

te aduce

ca o cruce

față către față...

 

mustrător și tandru

vorbește pe limba lui...

eu plâng,

degetele contorsionate

se agită, se frâng...

 

mă prefac

pe jumătate

că înțeleg și tac,

plâng și tac

într-o rugăciune...

 

odată în vis

s-a petrecut o minune,

îşi scuturase

elementele de autism

ca un cireș înflorit...

 

părea grăbit

să coloreze cu zâmbete

chitele de cireșe,

sporovăia

certând păsările...

 

se mânjise pe față

cu zeama fructelor

până la urechi,

mijea pe buze

bucuria cuvintelor...

 

nu se mai sătura

de cireșe!… se risipise

când m-am trezit

casa vorbelor

în cărămizi sparte…

 

azi o săptămâna

cu zulufi într-o parte

o fetiță roşcată

m-a tras furioasă

de mână...

 

bunicu lui alex,

de ce alexandru

nu-mi spune

niciodată

că sunt frumoasă?...

LA MULŢI ANI ALEXANDRU! AI AJUNS LA 19. SĂ SPERĂM CĂ MEDICINA ŢINE PASUL CU VOINŢA TA ŞI A PĂRINŢILOR TĂI!

Lamentaţia unui pescar beţiv

 

Să fii pescar

într-o lotcă

şi să constaţi

că apa

de mare

e votcă...

 

Să vezi valul

spirtos,

reverberat

în ecou,

cum vine

să te dărâme...

şi tu curajos

să-l primeşti,

asmuţind

animalul

din tine.

 

Să te trezeşti

întins pe jos

în larg.

Nu eşti în stare

să-ţi ancorezi

echilibrul

precar...

 

Şi constaţi amar

că lotca

n-are

nici catarg

nici parâme...

Sânziana de la Doha şi uluitorul morfem

 

Scriam pe blogul Pasărea ceţii în 16 februarie 2014:

https://pasareacetii.blogspot.com/2014/02/sanziana-de-la-doha.html

Povestea Sânzienei de la Doha a avut azi un final fericit. În tribunǎ, Stere Halep, tatǎl Simonei trǎia aievea o minune la care nici nu îndrǎznise poate sǎ viseze. Înconjuratǎ de șeici, fata lui ridica mândrǎ deasupra capului pasǎrea fermecatǎ. Trofeul pe care dupǎ o sǎptǎmâna luminatǎ îl câștigase pe merit. 

  “Grijǎ mare fetiţo la pasǎrea aia sǎ nu zboare! Va trebui la noi acasǎ, la Constanţa, pe strada Chiliei, sǎ schimbǎm mobila sufragerie. Ne trebuie o vitrinǎ mai mare, doar n-o sǎ ţin pasǎrea într-o colivie. O sǎ intre lumea la noi în casǎ, s-o atingǎ, s-o pipǎie, sǎ se convingǎ cǎ nu e de tinichea.”

Gândul lui Stere porni înapoi și-și vǎzu copila de patru ani, cât racheta, cum alerga încǎpǎţânatǎ dupǎ minge, s-o treacǎ peste fileu.

 “Frat’su, mai mare cu șase ani, chiar se antrena și promitea sǎ ajungǎ tenisman. N-a fost sǎ fie! Nu-i pentru cine se pregǎtește. Nu zic, Doamne ferește, cǎ ea nu s-ar fi pregǎtit! Dar cu trupu-i plǎpând nu-i dǎdeam prea multe șanse, doar din voinţǎ s-a întǎrit. Eu n-am oprit-o dar nici n-am încurajat-o prea mult.”

Descǎtușatǎ de complexe, cu plǎcerea de a juca, Halep a avut la Doha 2014 o sǎptǎmânǎ încântǎtoare. A fost tot timpul cu racheta la ea și agerimea gândului a întrecut nu numai viteza mingiilor ce pǎreau devastatoare, ci mai ales a reușit sǎ blocheze rotiţele ce se învârteau în gol în mintea adversarelor, care nu mai înţelegeau uneori nimic. Pe rând, elita consacratǎ Erani, Radwanska, Kerber, dintre cele mai mari stele ale sportului alb, au pǎlit și s-au recunoscut înfrânte în faţa celei ce strǎlucea.

......................................................................................... 

Cu o zi mai devreme în 15 februarie 2014 scriam aşa:

https://pasareacetii.blogspot.com/2014/02/uluitorul-morfem-halep-e-un-poem.html

Circulǎ o teorie mai mult sau mai puţin știinţificǎ, o teorie care recunoaște într-un fel cǎ limba dimprejurul Carpaţilor, de dinainte de a exista ţǎri și popoare, a contribuit decisiv la dezvoltarea și îmbogǎţirea lexicului european și nu numai atât. Unii susţin cǎ însǎși limba latinǎ a romanilor pare a descinde din limba strǎmoșilor noștri daci și nu invers cum au postulat teoriile oficiale.

 Morfemele stem specifice, se pot identifica ușor în zestrea lingvisticǎ, nu doar a bǎtrânului continent, ci ajung până departe în Japonia, în Australia, Africa sau America. În Antarctica nu! Se pare cǎ acolo în pǎmântul îngheţat, nu s-a putut planta viţa de vie.

 Procesul ǎsta, dacǎ stai sǎ-l analizezi, continuǎ și în zilele noastre. Spre exemplu, la Doha şi cu siguranţă şi în Dubai de săptămâna viitoare, buzele şeicilor arabi şi în general ale arabilor obişnuiţi, vor pronunţa cu siguranţă întrebătoare în grai românesc, Halep? Halep?... E firesc să nu uite ochii limpezi și inteligenţi ai Simonei, zâmbetul ei, agilitatea braţelor, alergarea de gazelǎ care i-a încântat şi cucerit, îmbogăţindu-le pǎsǎreascǎ lor cu un halep. Pardon,  un morfem! Ba chiar aș putea spune cu un poem, pentru totdeauna! 

Azi 16 februarie 2023, sunt întru-totul subiectiv, dar dincolo de morfeme apreciez că fără famecul ei tenisul feminin a pierdut din strălucire. Mă întreb dacă aserţiunea de la sfârşitul primei părţi, pe care nu am redat-o, a rămas valabilă. Eu cred în ea!

 

Simona nu a minţit, nu a furat, nu a fǎcut trafic de influienţǎ, nu a corupt pe nimeni și nu și-a trǎdat propriul partid. Nu a furat voturile spectatorilor și guvernul n-a dat ordonanţǎ de urgenţǎ specialǎ, ca sǎ câștige ea. Nu politizez dar pot constata!

24. cocon de umbră

 

24. cocon de umbră

 

străzi sunt

cuvintele…

răsfirate

şoptesc

atingând

briza

 

îmi vin

în minte

tot felul…

 

tălpile

lipăie

pe asfalt

mâinile

învaţă

să mângâie

 

dar oricât

aş fi

de înalt

strivesc

încă sânii

cu dinţii

de lapte…

 

cu mâna

la gură

mama

încremenită

şi mută

mă mustră

dintr-un

cocon de umbră

 

(Din antologia în lucru Argintarium doi)

Blitz

 

            Câteva imagini din Cluj şi o excelentă cronică blitz a lui Augustin Doman la o carte de-a mea, apărută la Editura Grinta, 2017, pe meleaguri clujene. Sau, cum vânează un vânător doi iepuri dintr-o lovitură, în strânsă legătură cu o pisică sălbatică…

Reţeaua

Lucrând la o antologie de autor, profit să mai schimb pe ici pe colo câte ceva... fără să schimb ADN-ul.

 

Reţeaua

(versiune nouă)

 

 

Eu când scriu, e musai să aud cuvintele!

Fie şi în gând le scandez cu voce tare.

Există o traiectorie,

un ritm interior în urcare

pe lungimea de undă, care dacă se frânge

o secundă, plânge Dumnezeu.

 

Să nu-L supăr, refac scriitura

înălţând-o cu un diez. Nu vreau

să pierd din făptura originală a tainei

şi potrivesc din croiala hainei

splendoarea nudă

primită magic dinspre model. 

 

De un timp nu mai sunt ajutat de auz.

Ţiuie în creier un greier confuz

ca tăcerea într-un batiscaf.

Ştiu ţiuitul, l-am ascultat cu urechea lipită

pe stâlpul de telegraf când tastam

cu o piatră morse către cer.

 

În plus, o căţea lupă flămândă,

cu dinţi de fier, latră. Stând la pândă

e gata să muşte din inima mea...

Şi mă doare că în curând

nu voi mai putea intra

cu Dumnezeu în reţea... 

În paginile Cafenelei literare

             Întotdeauna a fost o bucurie să mă aflu în paginile revistei Cafeneaua literară, una dintre revisele cu personalitate şi stil. Mulţumesc Virgil Diaconu! În acest număr o proză din Alte fotografii mişcate, o carte care încă nu ştie ce vrea, şi, nu are gata nici măcar studiile de fezabilitate...

https://centrul-cultural-pitesti.ro/.../Cafe-02-23-rgb-1.pdf

Mulţumesc Domniţa

 

Numele ţi-l poţi schimba, dar nobleţea nu ţi-o poate lua nimeni şi îi poţi adăuga prin faptele şi bunătatea ta, strălucire!

Am cunoscut-o prin anii 70 ai secolului trecut, când se pregătea la institutul piteştean să devină o dedicată profesoară în slujba limbii române.

Tineri, ne învârteam în jurul revistei Argeş, care în acele vremuri îşi trăia anii de glorie sub conducerea lui Gheorghe Tomozei. E drept evoluam pe orbite diferite, ea aflându-se atunci în cercul lui Ion Popa Argeşeanu, pe o orbită mai apropiată de soare, iar noi, viitori „albaştrii” cum ne-au botezat securiştii, evoluam cumva, la periferie...

O floare rară, Flori Badea, a cărei frumuseţe desăvârşită te tulbura şi te intimida în acelaşi timp. Dar împrietenindu-se cu Claudia, fata de Duminică a grupului din care făceam şi eu parte, ne-am întâlnit ulterior mai des, uneori la şedinţele Cenaclului Liviu Rebreanu, ascultându-ne versurile, ale ei clasice mai muzicale, ale mele mai absconse... Şi cu alte prilejuri când s-au ivit, am avut ocazia să-i apreciez nu doar frumuseţea ci şi modestia.

Aşa îm explic ce mi-a povestit, revăzându-ne după o pauză lungă, trecuseră peste 40 de ani. Îşi schimbase între timp şi numele de floare, cu un nume la fel de potrivit, cel de pe cărţi, Domniţa Neaga. Mi-a povestit atunci, eu nu mai ţineam minte, că într-o seară se făcuse târziu, îi era frică să meargă singură şi m-am oferit eu să o conduc la cămin. Până undeva deasupra gării, unde se aflau căminele studenţeşti, nu era puţin!

Tot drumul l-am parcurs în tăcere, schimbând între noi doar câteva cuvinte. (Expozeul a fost cam lung, dar de fapt aici am vrut să ajung!)

Vorbeam la început de nobleţe. Domniţa, după ce am reluat legăturile, a citit şi a scris despre aproape toate cărţile mele. Am regăsit şi în recenta ei carte apărută la editura Aius, Sufletul cuvântului, două cronici.

Mulţumesc Domniţa, la fel ca în tinereţe, tăcut!...!

Fiul măslinului

 

Fiul măslinului

(probabil titlul următorului volum)

Înţepeniseră,

flori

de gheaţă

pe gânduri,

cuvintele.

Rânduri,

rânduri de ochi,

vechi rune,

în nisipul

fierbinte.

Traversam,

beduin clandestin

printre dune

cafenii,

pustiul.

Eram fiul

unui măslin,

pândind umbra

ce tremura

în destin

Ca-ntr-un joc,

clopoţei de vânt

scrumbii colorate

se scuturau

la noroc.

Se apleca

măslinul,

să le ridice

dar stăteau să pice

altele la loc.

Un timp

am rostogolit

clinchetul înfundat

în sarea

nisipului.

Împingeam

din spate

târşit

şi înaintam

câţiva paşi…

Obosise

măslinul.

Se sfârşise

şi apa

şi vinul îndoit...

M-am trezit

din reverie

buimac,

la ultima

scrumbie.

Acum ce mă fac?

Să tac agăţat

de fuiorul

de fum,

ce drum aleg?...

Mi-am şters

cu dosul

palmei

gheaţa subţire

din minte,

şi-am regăsit

în privire

universul întreg

în puţine

cuvinte...