Ori
de câte ori trebuie să vorbesc despre mine, devin uşor confuz . Mă afund în
vechiul paradox al identităţii – “Cine sunt eu?” Este adevărat nimeni pe lumea
asta nu poate da mai multă informaţie pură despre mine decât eu însumi. Cu
toate acestea, când încep să povestesc, eu, povestitorul, din cauza sistemului
subiectiv de valori, a calităţii percepţiilor, a limitelor puterii mele de
observaţie şi a altor factori, am tendinţa de a selecta şi elimina o mulţime de
aspecte care ţin de mine, cel povestit. De aceea, de multă vreme mă chinuie o
întrebare: oare cât adevăr obiectiv mai rămâne la o adică din “mine”?
Am citat aproximativ dintr-un Haruki Murakami „Iubita mea, Sputnik” şi după cum v-am mai spus într-un text anterior, el – japonez, născut în 49 în Kioto, eu născut cu un an mai devreme, în Merişanii de Argeş. El în căutarea oii fantastice, eu în căutarea unui Tobârlan la fel de fantastic şi misterios ca personaj, am descoperit pe un câmp alb infinit aproape aceleaşi cuvinte în litere diferite…
În noaptea de porţelan dinainte de marea criză din iarnă şi eu şi el am avea nevoie de un petromax în lucarnă. Eu pentru Sputnik , el pentru Tobârlan.
Mă
tot gândesc cum i-ar sta lui Tobârlan pe tatami la lumina petromaxului…
Pictură Ion Pantilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu