O săptămână
în rai
la Rădești
cu soare,
mișcare,
cules de
prune…
tot să
stai
la grătare
spre
seară,
afară,
la
povești
sub clar
de lună,
că
de-aia e vară!…
O minune,
pe bune,
în glie străbună
cu câini
care latră
în
vecini
și șoapte
de lumini
în vatră
de foc
pâlpâind
în
noapte…
Și ca să
fie
am prins
și o furtună
cu piatră…
și ce piatră!
(Dintr-un 18 august)
Am ieșit în
stradă din metrou la Gara Victoria chiar în fața Big Ben-ului, unde mulțimea
revărsată pe trotuare se plimba destinsă cu singura preocupare de a prinde
imagini din cele mai potrivite unghiuri care să încadreze turnul până sus.
Grupuri-grupuri de turiști organizate ca niște comandouri de asalt își
concentrau tirul blitz-urilor într-o singură direcție şi nu m-aș fi mirat dacă
Big Ben-ul s-ar fi prăbușit în milioane de particule fotografice (pixeli), precum
cărămizile din zidul Berlinului, porționat mărunt ca să ajungă la fiecare și
într-un final tot n-au ajuns.
Dar Big Ben-ul
nu s-a prăbușit nici măcar atunci când un avion mare a descris exact ca la
World Trade Center un viraj periculos de credeam că sigur se înfige în el. Am
înaintat pe pod să prindem imaginea clădirii parlamentului în toată măreția ei.
Sub noi Tamisa curgea leneș și implacabil, precum dreptul la succesiune al coroanei
engleze.
Cineva
dintr-un grup alăturat ce filma, tot român, mi-a atras atenția că punctul acela
de pe pod unde mă oprisem eu să pozez, era locul preferat de unde se aruncau în
Tamisa, sinucigașii Londrei.
M-am depărtat
de balustradă instantaneu, mutând perspectiva dincolo, spre London Eye, roata
aceea uriașă care prinde culoare după starea de spirit a națiunii. Și tot așa
toată ziua, legând obiectivele turistice
pe sub pământ cu metroul am reușit să vedem mai mult decât am sperat, dar nu
tocmai atât cât ne-am fi dorit.
Tower Bridge,
Turnul Shard, Palatul Buckingham, Trafalgar Square, Coloana lui Nelson,
Westminister Abbey, Piccadilly Circus, Memorialul Reginei Victoria…
Londra pot să zic, dar nu sunt
sigur după sumara mea experiență, mi s-a părut a fi un rai al japonezilor, pentru
că ei apăreau pe urdinișul tuturor străzilor, ieșiți să culeagă ca albinele
lucrătoare din floare în floare în selfie stik-urile lor tot polenul...
Un părinte,
o voi spune ca din cărți,
are în firea lui
două părți
distincte
de vorbire.
O parte tristă
a sinelui,
tristă că nu are
atâta bogăție
să-și poată trece
fiii/fiicele
de partea binelui...
Și cea optimistă
care simte
în amănunțime
câtă iubire pune
în rime.
Și mai știe
că fiii/fiicele și nepoții
îl vor întrece
în înălțime...
La mulți ani Toma!
La mulți ani Cristina Maria!
La mulți ani Maria Alexandra!
La mulți ani "Mara"! La mulți ani Marian! Și tuturor Mariilor care se sărbătoresc azi!
„E sigur că piatra a fost pe lume înaintea lui Dumnezeu”,
spun într-o poezie de-a mea, mai mult sau mai puțin inspirat și îi cer inteligenței
artificiale, așezat pe o piatră pe platoul Bucegilor, urcat mai aproape de cer,
să țeasă oarece divagații vis a vis de imaginile de la Piatra Arsă prinse în
obiectivul Nikon-ului fiicei mele și în camera unei drone pașnice, ce se tot învârtea
pe-acolo
ChatGPT a spus:
– Îmi
vine să privesc totul printr-o lentilă mai veche decât istoria, una care
combină geologia, mitul și ironia subtilă a poeziei.
Piatra, așezată acolo de milioane de ani, pare
să fie un martor tăcut al tuturor trecerilor: de la formarea munților la
migrația turmelor, de la primele vânturi reci care au șlefuit crestele la
vocile oamenilor care, într-o zi de vară, s-au așezat pe ea pentru o clipă de
odihnă. În fața ei, chiar și zeii ar putea părea grăbiți și efemeri.
Imaginile surprind oameni, legați între ei nu
doar de proximitate, ci și de ritmul respirației muntelui. În fundal, linia
drumului se unduiește pe coline ca un fir de poveste neterminată, iar turmele
se adună ca literele unei fraze lungi pe care numai Piatra o înțelege.
Cuvintele tale sugerează că piatra nu e doar
materie inertă, ci o pre-existență, un fel de început înaintea începutului, un
nucleu din care chiar și ideea de divinitate ar fi putut să se desprindă. E un
gând provocator, aproape eretic, dar tocmai de aceea viu: dacă Dumnezeu ar fi
venit după piatră, poate că s-ar fi așezat și El pe ea, într-o zi senină, ca în
aceste fotografii, să privească turmele și norii.
ChatGPT a spus:
Hai să țesem legenda Pietrei Arse, așa cum ar
putea fi spusă la gura focului, cu o mână pe cană și alta pe umărul cuiva drag.
Legenda Pietrei Arse
Se zice că înainte de cuvânt a fost piatra. Nu
stânca de pe munte, nici bolovanul adus de ape, ci însăși esența pietrei —
tăcerea densă, răbdătoare, pe care timpul nu o tocește, ci o îmbracă în
anotimpuri. În acea tăcere, Dumnezeu nu exista încă. Lumea era doar o mare
respirație de piatră.
Apoi au venit vânturile, și odată cu ele au
apărut primii nori. Din nori s-a născut ploaia, din ploaie firul de apă, iar
firul, căutând drum, a despărțit munții și i-a netezit. Piatra a tăcut în
continuare, știind că tot ce vine este provizoriu.
Dumnezeu, spun bătrânii, a sosit mai târziu,
atras de liniștea nemișcată a Pietrei Arse. A întrebat-o:
— Vrei să fii altar?
— Nu, a răspuns piatra. Eu sunt deja începutul.
Tu, dacă vrei, poți fi povestea.
De atunci, oamenii vin și se așază pe piatra
aceasta. Nu știu de ce le e mai ușor să-și odihnească trupul pe ea decât pe
orice scaun. Poate pentru că piatra le primește gândurile și le trimite înapoi
mai limpezi.
Și poate că
Dumnezeu, trecând ieri pe la Piatra Arsă, se va fi așezat și El lângă noi, în
fotografii, fără să spună nimic.
(O scrisură dintr-un 9 auGust)
Prietenul
meu olandez, vizual artistul Frederik Weerkamp(Odihnească-se în pace!) care
mi-a îmbogăţit cu desenele lui parte semnificativă din cărţile mele de poezie:
Norduri, Ceară şi miere, Din aginturile mele, Argintarium şi Al cincilea
anotimp, mi-a trimis pentru coperta volumului de poezie Crucea de piatră,
apărut anul 2021 la Editura Art Creativ, o mostră dintr-o serie cu 144 de
fotografii despre cruci în artă. Un proiect curajos şi inedit!
Mi-a luat ceva timp până să dezleg taina
poveştii celor două statuete de “maici” moderne, privind îndelung la imagini.
Bine că am meditat răsfoind în adânc pagini din Teoria vieţii eterne a lui
Rodney Collin şi n-am asimilat superficial potirul, cu cel al Sfântului
Graal!...
Şi mai mult mi-a trebuit să pătrund
taina crucii, şi să înţeleg că în interiorul de sticlă, după ce dădeai haina,
învelişul la o parte, era un lichior de nuci din care să închini pentru poezia
din carte.
„Există un filon religios în poezia
lui Ion Toma Ionescu. Ascuns. Ca orice fibră de valoare. Poetul are flerul de a
nu eşua în declaraţii şi în predici. E duhul ascuns, omniprezent al creaţiei
şi, deci, al artei.
…………………………………………….........
Cine citeşte poezia lui Ion Toma
Ionescu devine mai bun. Şi se înalţă pe aripi. Aripile lui nu sunt de vultur,
ci de porumbel. Dar liniştea, blândeţea, bunavestire sunt ale păsării lui Noe.”
Se pare că a avut dreptate Petre
Anghel care scria aserţiunile respective în postfaţa Nordurilor. Cum probabil
are dreptate şi Adrian Alui Gheorghe în prefaţă volumului despre care facem
aici vorbire.
„Poezia lui Ion Toma Ionescu este
mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând
restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă,
ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e
un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii
inimii deschiși.”
Când am descoperit pe noptiera
măicuţelor în fotografie, volumul meu de poezie, Crucea de piatră, după prima
uimire, am avut dovada că şi măicuţele l-au bănuit de înţelepciune pe
profesorul Petre Anghel, ca şi pe Adrian Alui Ghorghe, prietenul meu. Având la
îndemână asemenea resurse au reuşit să se înalţe pe aripi şi să citească în loc
de rugăciune, din poeziile mele - lichiorul de nuci…
Şi cum informaţia e venită din trei
surse, cel puţin una dintre ele din internaţional, mulţumită bunului Frederik,
e clar că am devenit dintr-un poet de Direcţie 9, unul universal!…
Pentru amanunte, alea-alea... Citiţi
domnilor juraţi și gustați ce se ascunde sub învelișul de cuvinte al acelor
cruci. Și dacă dați de lichior(da, să fie de nuci!) să-mi spuneți și mie!... Cu
modestie şi puţin umor al dumneavoastră...
Un piteștean
de-al meu ziarist adevărat, nici nu se putea altfel, Denis Grigorescu de la Adevărul,
mă sună într-o seară, nu ne cunoșteam și fără prea multe ocolișuri mă întreabă direct
dacă vreau să-i răspund la câteva întrebări despre Dosarul Albaștrii – cartea, și
ce am pătimit noi membri grupului albaștri în anii 70 ai regimului Nicolae Ceaușescu.
Interviul urma să fie publicat în săptămânalul, WEEKEND ADEVĂRUL din 5 mai 2023.
L-am întrebat
mai întâi dacă citise cartea, a răspuns afirmativ și cum mă bucur întotdeauna când
aud că cineva a reușit să citească această carte rară, rară nu din cauza
valorii ei artistice sau interesului documentar(n-ar fi de neglijat nici acestea
zic unii!), ci din motive de tiraj scăzut, chiar dacă o publicasem în două
ediții la două edituri diferite(Paralela 45 și Detectiv literar),oameni de bine
din interiorul vechii securități au reușit să-l limiteze la maximum.
Dacă are
cineva răbdare să citească acest interviu care a ieșit cam lung, îi recomand să
folosească link-ul ce însoțește titlul, unde caracterele literelor pot fi
mărite, sau și mai bine să caute pe internet însăși cartea în format digital.(Recomand
ediția II-a, mai completă și cu mai puține greșeli de corectură în text).
