Albastrii - Intalnire cu securitatea - Capitolul VI - Serch

Nota: Sfatuit "sa fiu precaut"sa nu mai apar pe blog cu fragmente din dosarul "Albastrii' pana la aparitia cartii,  m-am hotarat sa revin asupra deciziei. Cafeneaua Literara a publicat doua fragmente intr-o versiune pe care o avea mai de mult...

Piteşti, 14 septembrie 2009


Bună Claude,mă bucur că ţi-am gasit pe net nişte urme, olandeze bag seamă. Asta pentru că ţi-ai păstrat şi numele tău desculţ de duminică - Claudia Duminică Keuterman. (N-am înţeles de ce la un moment dat semnai, ţi-aduci aminte cu pseudonim, Constantin Doru Fâlfani) După mulţi ani ai reapărut în primplanul memoriei mele înburuienate. Băsescu-i de vină, şi CNSAS-ul. Am recuperat dosarul nostru de securitate. El există si e "genial". Se numeste Dosarul "Albaştrii"...Am un blog pe care vei gasii câte ceva despre asta. Adresa este: http://pasareacetii.blogspot.com/

*
Zwolle, 14 septembrie 2009
Bună Ioane, Noi ne-am aciuat în Zwolle, olandezi între bariere. Casa în care locuim este într-adevar între bariere, într-o porţiune interzisă traficului, fiindcă suntem vecini cu o fundaţie pentru handicapaţii mintali. În general linişte, Liniste cu L mare! Doar din când în când, într-un balcon mic apare un tânăr care cântă la un microfon un cântec pe care doar el îl inţelege, dar, dacă sunt în grădină, îmi permit să-l aplaud, cu toate că mereu mă ignoră… dar nu mă ignoră supraveghetorul care se chiombeşte la mine fumând…
M-am transformat într-o “piftoritză” de… duminică. Zwollens-Nolens. La început pentru că am avut nevoie de bani, câştigaţi fără cuvinte… adică fără a şti limba olandeză. Apoi nu mi-au mai plăcut banii, marcaţi prin compromisul de a “pifta” la cerere şi mi s-a urcat la cap că pot “pifta” serios… mă rog, mă rog, n-am “piftat”nimic de cateva luni… nu m-a lăsat vara cu căldurile ei, dar am stat la umbră şi m-am delectat citind, încercând să înteleg “literatura” din jurul meu…”

*
Piteşti, 16 septembrie 2009
Draga Claude, Nu ştiu cum e în olandeză, dar eu trebuie să-ţi spun că am păstrat sentimentele acelor zile când căutam cu emoţie, pe strada 9 Mai, casa cu două chepenguri la poartă, şi scrutam peste gard să nu apară domnul Duminică. Acum, între două bariere stă, domnul Martin Keuterman…
Şi totuşi îmi fac puţin curaj, pentru că am citit că ai aproape un spital de nebuni. De ce nu aş ocupa, acolo şi eu o fereastră? Nu trag nădejde la oarece aplauze, pentru că le-ai cheltuit înţeleg, mult mai bine la tine-n grădină. (Auzi, grădină… toată viaţa mi-am dorit un măr, un prun şi-un nuc, dar n-a fost să fie!)
De “piftură” cum îi spui tu, nu mă mir, te-a atras întotdeauna, prospeţimea culorilor, adâncimea şi conturul neclar al liniilor unui Lucian Cioată, spre exemplu, în perioada noastră albastră, (el era atunci, deja în gri), şi pe care mărturisesc mă străduiam să le descifrez.
M-am gândit, îţi spun direct ce-ar fi să scoatem amândoi o carte din acest dosar albastru…

*
“Am întâlnit în discuţiile lor cuvântul - albastru – care nu ştiu ce înseamnă. Nu i-am întrebat niciodată să nu-i fac cumva să creadă că nu înţeleg. M-aş fi simţit probabil jenat dacă ei mi-ar fi răspuns că sunt incult”(…) ! - Extras din declaraţia lui Gicu Cîrstea la securitate. (genial, recunoşti!...)

*
“Menţionez că în vara acestui an (1971, o tempora) Ionescu Ion(Ion Toma Ionescu) prezenta unele ciudăţenii prin faptul că, (respect acurateţea scriiturii) căuta în jurul Uzinei sârmă ghimpată, pe care cu ajutorul unei prietene, decoratoare (te recunoşti?) s-o folosească la unele aranjamente în cameră, pe care vroia s-o facă în tempera de culoare albastră, cu catifea albastră, cu scopul de a-i da denumirea de camera albastră”- tot extras, dintr-un raport al informatorului Păvălache Victor, cine o fi.

*
Dragă Claudia. Hai să vorbim. E tare grea meseria de scriitor şi recunosc nu prea mă prinde. Cum văd eu?
Intreg demersul cărţii, îl văd ca pe o înşiruire de secvenţe alcătuite din scene trăite atunci; unele povestite retrospectiv, altele descoperite în paginile dosarului, iar altele cât se poate de vii, în care să ne transpunem la acea varstă ca si cum ni s-ar întâmpla…
Scriind la doua mâini nu mai e nevoie de unitate stilistică, bla, bla. Iţi trimit câteva pagini ca să-ţi faci o ideie. Mie deocamdată nu-mi ies scenele trăite cu percepţia vârstei aceleia. Aici te invit pe tine, posesoare a unei tehnici mult mai experimentate decât a mea. Nu e nevoie să cauţi momente deosebite. Axează-te pe un personaj (important e să fie “albastru”) şi fă-i un studiu ca la piftură, aşa cum îl percepeai atunci, sau cu privirea de-acum…cum îţi convine.
Cum legăm secvenţele ? Asta e mult mai simplu. Cinematografic. Numai să avem ce lega…
Nu trebuie să iasă un roman, nici un demers journalistic, nici o carte document. Ce am trait e important pentru noi, nu-i de mare interes public, e nespectaculos să ne axăm pe documentaţia strictă (sunt 191 de pagini în Dosar), cred că nu ar da bine. Ar trebui să fie câte ceva din toate. Doamne ajută !
*
Apropos, ai vre-o bănuială cine e această Pletosu Viorica, informatoarea de bază din dosar, către care eu nu găsesc nici o străluminare? Se înţelege din dosar că te cunoaşte bine, şi e de ştiut dacă nu cumva a ajuns ulterior să scrie romane proaste, pentru poliţiştii cărora le fabula de atunci scenarii.
Azi am fost la revista “Cafeneaua Literara” a lui Virgil Diaconu să iau ultimul număr în care publică şi fratele meu o proză (E o fractură de timp, recunosc. Ar trebui sa-l şti, el ţi-a adus manuscrisul meu pentru Tomozei – un gând bun lui Tom, acolo unde o fi fiind! V.L. fratele e istoric, profesor universitar , şef de catedră la Universitatea Bucureşti, cu doctorat în Franţa şi multe cărţi în domeniu, dar are şi mână de prozator şi încerc să-l convertesc…mă laud)
Ce voiam sa-ţi zic e că Virgil Diaconu vrea ceva de la tine, proză, poezie, un portret, orice să-şi albăstrească puţin revista. Caută pe Google “Centrul Cultural Pitesti” şi ai acolo ambele reviste argeşene. În ultimul numar din “Arges” am si eu câteva poezele.
Mă întrerup, s-a sfârşit coniacul, mi-e şi puţin foame…A murit Nicu Constantin actorul, au anunţat acum la radio!…Când mai auzim şi de bine ?...

Albastrii - Intalnire cu securitatea - Capitolul III -Noaptea Sandei

PRO MEMORIA 2
Din volumul în pregătire „Dosarul ALBASTRII”

Noaptea Sandei
Ion Toma IONESCU



Tarabele din piaţă aliniate ca nişte bărci de pescari se trag spre liman. Doar câţiva cumpăratori se mai vântură întârziind căderea serii. La mustăria din colţ obişnuiţii beţivi strâng mesele în speranţa că şefa le va oferi cana victorioasă cu vin, ultima, cea sortită a le da curajul înfruntării vicleniilor nopţii. De altfel şi curajul meu e în bună stare, dacă mă gândesc la sacoşa de plastic în care lângă sticla de votcă şi şunca (ce nu-mi făcuse degeaba cu ochiul în galantar), odihnea şi ultima pâine pe care reuşisem s-o prind înainte de închidere. O zi norocoasă.
Mă despărţisem de Ică la teatru în staţie, el luând doiul(autobuzul) spre nord, iar eu optul spre Papuceşti. În coastă realizasem că mă încearcă foamea şi ştiam că nu era nimic în casă dinspre partea mâncării. Pe scară, semiobscuritate. Natural, iar s-au ars becurile. Bastilia noastră confort 3, nu prea face risipă de luminatoare. Până la doi e deja beznă, nimeresc totuşi cheia.
Înăuntru, nu sunt probleme cu uşile, dacă nu le ai, nu mai scârţâie, nu se mai strică nici clanţele. S-a gândit bine constructorul. Traversez sufrageria şi aprind lumina în dormitor. De acolo se propagă misterios în toată casa. Nu mă deranjează nici măcar lipsa uşii de la bucătărie, oricum nu gătesc să intre mirosul. Si dacă e să vorbim serios, cum s-ar deschide uşa în bucătăria de doar un metru pe unu şi jumătate, cât arată dimensiunile. Măsuţa, două taburete şi un reşeu pe gaze, cu două ochiuri pentru prepararea cafelei. Intimitate nu glumă.
Sufrageria e destul de mare. Aici constructorul nu are nici o vină, e doar contribuţia mea. Am renunţat la mobilă pentru spaţiu. Voiam să mă simt cât mai liber. Doar pereţii sufrageriei trebuiau să suporte oarece îngrădiri în imaginaţia mea. O numisem cu prietenii „camera albastră”. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în diferite nuanţe; găsisem şi pictorul, de fapt Claudia cu relaţiile ei artistice. Lucian Cioată tocmai depăşise perioada de griuri. Am fost cu Claudia în expoziţia lui la muzeu; încerca să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici de ce tablourile lui se vindeau la preţ bun în Germania . Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule a pipăit pereţii nemulţumit, a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe tavan şi pereţi, a mai băut o votcă, şi încă una, după care a cerut o cheie şi dus a fost. Două săptămâni mai târziu îşi retrăgea inexplicabil ambasada,vopselele şi toate sculele lui geniale. După mai multă vreme am aflat că-i şoptise un amic securist să-şi vadă de alte treburi.
Ne-am reunit în conclav, Ică, Nae, Claudia, Gess şi cu mine, doar nu se lasă la greu prietenii şi am decis să umplem conturul caracatiţei cu un colaj imens, din articole de ziar, poze, suprarealism,contraste, Auschwitz şi sârmă ghimpată. Libertate totală cu petice de catifea albastră şi tot tacâmul. N-am găsit sârmă. Ne-au prins evenimentele, voi povesti mai târziu.
Dormeza mea uriaşă, acoperită cu o husă înflorată, roşie, cusută de mama cu volănaşe încreţite, abia de lăsa loc în dormitor măsuţei joase şi raftului cu cărţi. O zi norocoasă gândeam, desfăcând dopul sticlei şi tăind felii groase de şuncă. O bătaie discretă în uşa mă opri din îndeletnicire, ca să-mi pună cireaşa pe tort. Ce-ţi poţi dori, tânar fiind, mai mult într-o seară cu votcă şi slană pe masă, decât o fată tânără să-ţi împlinească visele.
Era Sanda. Niciodată nu-mi călcase singură pragul. Cam palidă mi s-a părut, dar presupuneam din cauza luminii difuze. Nu se număra printre fetele care îmi dăduseră vreodată a înţelege că doar o scânteie ne-ar putea aprinde. Firea ei pisicoasă şi sensibilitatea afişată, privirea languroasă ce se despletea larg în prezenţa unor masculi, uitarea teatrală de sine când Ică işi apropia degetele resfirate, într-un gest de fachir urmărindu-i profilul feţei şi continuându-şi lunecarea în jos peste sâni şi coapse fără ca atingerea să se producă în realitate, topirea ei umedă şi instantanee, dizgraţioasă, toate aceste lucruri dispăruseră undeva departe.
Era destinul! S-a oprit în dormitor direct la şuncă, cu mâinile uşor tremurânde, şi numai după câteva înghiţituri bune şi o sorbitură de votcă se linişti dintr-o dată şi-mi spuse: „în noaptea asta am să dorm la tine”. Ca un boxer fără gardă am încasat upercutul, însoţit de un pahar din licoarea tradiţională rusească, pe nerăsuflate, ca să-mi ofer o şansă.
Mi-a cerut în vorbe puţine o pijama sau un tricou, venea de pe drum din Bucureşti şi voia să se schimbe. I-am dat o cămaşă nouă, nefolosită. Ar fi voit să facă un duş dar nu era apă caldă la acea oră. S-a dezbrăcat fără jenă descoperindu-şi sânii rotunzi un pic mai mari după aprecierea mea dacă eu vedeam atunci bine. La mine clipele deveniseră lungi ca degetele ei încremenite pe nasturii cămăşii ce parcă nu doreau să se încheie. Şi-a pus capul pe pernă şi mi-a şoptit că e bătrână şi obosită. Am privit-o atent cum adoarme în câteva clipe şi parcă tindeam să-i dau dreptate. A apucat să-mi promită că-mi va povesti.
S-a cufundat în somn ca într-o apă adâncă, neştiind să înnoate. Am luat-o cu grjă în braţe şi am împins-o către perete. N-am rezistat tentaţiei şi i-am descheiat doi nasturi de la piept. Am privit în voie lumina cum se strecoară tot mai adânc şi am prins în căuşul palmei unul dintre sâni. Am aşteptat vreo reacţie preţ de câteva minute după care m-am retras. Căldura trupului ei degaja o mireasmă uşor neplăcută pe care până atunci n-o remarcasem. Bunul meu simţ înregistra încă o victorie dureroasă. Aveam să aflu după un timp că fuga ei de-acasă şi nopţile la Bucureşti o procopsiseră cu un sifilis. Era în acea stare. Ar fi putut să se întâmple…
Sanda este până la urmă cea pe care eu am considerat-o a fi la originea întâlnirilor nedorite ale grupului nostru cu securitatea. Labilitatea psihică, fugile repetate de acasă, tentativele de suicid, implicitele chemări la miliţie m-au făcut să mă îndoiesc de probitatea ei morală, să-i intuiesc slăbiciunile şi s-o cred capabilă de unele declaraţii în consecinţă. Poate că am greşit. Sigur nu în totalitate.