La Stana Regala

Bute sub frunză. Val de caniculă

Parcă nici cuvintele n-au curajul să scoată capul. Tac chitic ascunse într-un colţ de pagină, nivelând cu grjă zăpada de deasupra. E criminal să le scoţi pe stradă în mâzga fierbinte a asfaltului, în aerul rarefiat ce se scurge ca transpiraţia zeilor pe acoperişuri.

Degeaba Elena Udrea a risipit într-o zi, raţia pe toată vara de deodorant portocaliu, din rezervele guvernamentale şi a venit, bine intenţionată cu frunza, brandul naţional, să ofere bucureştenilor puţină umbră la meciul lui Bute.

Nu se mai poate respira  de caniculă, afară – şi în casă, de televizor…  Sindromul vacii nebune a cuprins Realitatea şi Antenele. Bietele moderatoare deversează pe chelia analistului financiar Niels Schnecker,  scafandru de serviciu în platou, o pastă spongioasă şi urât mirositore ce ameninţă să spargă ecranul. Se dezbate aprins pedelizarea biletelor la meciul de box şi rusificarea Băsescului.

Am citit de curând un banc, cam neaoş, sper sa nu mă amendeze CNA-ul.

Cică Andreea Creţulescu (tare mult îmi plăcea când se vopsise blondă), vrea neapărat să ştie cum e cu sindromul vacii nebune şi merge la ţară să facă un interviu:

–       Băi bade, cum e cu vaca nebună?

–       Îţi dau un indiciu: taurul f**e  vaca o dată pe an.

–       Şi care-i şpârla?

–       Îţi mai dau un indiciu: noi mulgem vacile de trei ori pă zi.

–       Tot nu-nteleg, ce treabă are asta cu sindromul!?

–       Auzi făh... io dacă mă joc cu tzatzele tale de tri ori pă zi şi te f*t o dată pe an nu înebuneşti?

Cocoaşa soarelui se ridică în miezul zilei. Liderii sindicali protestează că berea nu e îndeajuns de rece. USL-ul îşi numără primarii în Partidul independenţilor. Dinspre Băneasa tot mai puternice glasuri se răscolesc:

-Bute! Bute! Bute!

Marin Ioniţă la 82 de ani

Nascut:10 iulie 1929.

Mai e un Marin nume cu greutate, nu numai cel ce-a cules din praful drumului la Siliştea-Gumeşti moromeţi de lut şi i-a lustruit cu migală, dăruindu-le  viclenii şi luciri de diamant ce-ţi taie respiraţia.

Mai e un Marin, din Jugureni-Ulieştii de Damboviţa, rostogolind  cuvintele ca pe un şuvoi leneş de bolovani ce curge greoi, împiedicat, dar neostoit între maluri. Vai celuia ce i-ar fi stând în cale!

Opera lui, nu are limpezimea celui mai iubit şi mai urât dintre pământeni, doar o vigoare aparte  şi o anumită iluminare a textului, care alături de vârsta şi dimensiunea consistentă a creaţiei (a strâns aproape 30 de cărţi),  face ca scaunul de patriarh al literelor şi sceptrul, în ţinuturile învrednicite cu harul Meşterului Manole, pe Argeş în jos să-i fie pe potrivă.

       La 82 de ani Marin Ioniţă îşi duce crucea mândru, cu aceeaşi fervoare şi siguranţă de ţăran încăpăţânat care dezţelenea, 60 de ani în urmă, taina cuvântului în curtea Şcolii de literatură.

Rodul pământului i-a trădat uneori răbdarea, iar  timpul i-a clătinat necruţător din convingeri, dar omul şi dascălul, a rămas alături de cei tineri să le încredinţeze şi să le cultive curajul.
       Cand am lansat prima mea carte la librăria Mihai Eminescu, a rostit şi pentru mine vorbe. Aşeza cărămizile înălţand împrejur, zidul casei. Ajuns la fereastră, m-a invitat să privesc dinlăuntrul ei singur şi s-o visez împlinit. N-am ajuns să-i pun acoperişul. Alţii, grăbiţi, nenumăraţi şi-au terminat de mult casele. Un oraş întreg aşezat pe dealuri.

Azi Patriarhul, cu bastonul în mână, face turul de onoare al oraşului, bate trotuarul, salutând în stânga şi-n dreapta, cu şapca lui albă ridicată deasupra capului, şirul de domniţe mijind la porţi. Cu domnii ar mai avea ceva de sfădit. S-ar mai încumeta la o trântă.

Multă sănătate domnule Marin Ioniţă !

Pictorul. Concurs PAfoto

Nota: In probabil ultima etapa de concurs Calin Hera aduce ca mobil de inspiratie urmatoarea imagine. Conditiile cunoscute, 500 de semne etc...

       Pictorul ăla flamand în clipa asta era mai mult flămând decât pictor. Părăsise locul. Terminase  tuburile cu vopsele, sticlele cu absint, tabloul din care se scurgea pe rame lumina murdară, lăptoasă, smulsă zbaterii înspumate a valurilor. Linia verde împădurită a golfului, abia de ţinea cealalta mare să nu se reverse din cer peste casele pitite în buza dealului de unde se-ntorcea cu barca. Nerăbdător socotea că mai sunt doua ceasuri. Găsise mâncare, tuburi noi cu albastru, absint, avea de lucru.

Daca va place Pictorul votati aici

Low cost. 4 iulie

În 1776, la 4 iulie, când cu Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii, dacă nu s-ar fi ales vulturul simbol naţional, cu siguranţă altfel s-ar fi scris istoria. Un vot i-a lipsit bătrânului inventator Benjamin Franklin în Congresul Continental al celor 56 de delegaţi semnatari, ca sa încline balanţa şi să pună curcanul în glorioasele lui drepturi.

Şi-a pierdut vremea cu electricitatea,  a organizat prima bibliotecă a Americii, a revoluţionat poşta, a descoperit paratrăsnetul şi ochelarii, în loc să inventeze un lucru simplu şi necesar, o găleată de plastic roşie sau portocalie. N-a fost vizionar. Cu siguranţă obiectul preelectoral iar fi adus şi votul acela democratic, ce i-a lipsit. N-a fost să fie.

Cu domesticul simbol, poate că americanul ar fi luat-o mai domol.

Pentru ce vultur cuceritor,  jandarm al lumii şi paznic la democraţie, poate i s-ar fi potrivit mai bine o piftie, un curcan la cuptor, stropit cu vin, tot învingător ar fi fost şi... creştin, low cost.