3. Bijuterii de familie

Oglindã, oglinjoarã

"Oglindã, oglinjoarã cine-i cea mai frumoasã din ţară?..."  Îşi fâlfâie Crinul, întrebãtor, genele tremurate mãrunt cãtre sala cuprinsã de admiraţie a Congresului liberal. 

Privirea lui seninã de un albastru tâmp, înfloreşte mulţumitã de sine, cãţãrându-se peste mulţimile prosternate, deasupra liberalismului închistat în doctrinã. 

Se fãcuserã listele. Patriciu aprobase deja, fãrã sã consulte, numele înşirate cu creionul de mâna lui Crin, semn de încredere din partea arhitectului, pe o foaie, din agenda oferitã cadou de Gioanã, în noaptea de pominã a măririi şi decăderii …

Singur Ludovicul, ca un ţap logodit, ţopãia cu chitara în braţe un refren nesfârşit…”Ţi-am dat inima mea, ţi-am dat inima mea, Crinule… Ce-ai făcut cu ea?” ...

– USL! USL!... Scandau vizionarii.

Afarã ningea. Cataramã, urcat la tribunã, ca o babă anunţa, vestea rea, cã partidul are mari datorii şi vestea bunã, cã la Cotroceni sa-ntors preşedintele.

„Oglindã, oglinjoarã cine-i cea mai frumoasã din ţarã ?”

*

Dar timpul nu stă-n loc. La poli opuşi, Crinul s-a logodit cu duşmanul Ponta (care de la care să ia lumina?), să traverseze mai uşor noaptea opoziţiei. Pe puntea suspinelor s-au întâlnit cu Dan Diaconescu, ăsta behaia, ţopăind şi el ca o capră şchioapă, că e vremea lui, că a terminat cu Elodia.

Numai Albă ca Zăpada îşi făcea liniştit somnul de frumuseţe, spre marea încântare a piticilor, care subtilizaseră oglinda fermecată şi au adus-o cadou, constituţional, spre păstrare, preşedintelui Băsescu, la Cotroceni.

Preşedintele i-a rugat frumos:

– Măi Barbă-n Cot, dui-o lui Lăzăroiu, că el e cu intrebările şi sondajele.

„Oglindă oglinjoară cine-i cea mai frumoasă din ţară?!”

– Găndeşti că am dubii? Crede-mă, mă pricep la blonde.  Eu lucrez cu certitudini.

Pfhuuu, hiiii, bumbumbum. Maşina viitorului

               În Bijuterii de familie am postat azi o nouă bijuterie mai veche. Va invit sa intraţi cu un ochi pe fereastră. Merită.

Pilula roşie. Concurs PA

Criză, an electoral, nu sunt bani, nu eşti la putere, cum câştigi voturile? S-au făcut sondaje, dezbateri si nimic. Tutti capi din USL, supăraţi toţi trei hotărâră Brainstorming. Ponta citi de pe bileţel: 
– Cu legi. 

Crin şi el:

– Cu idei. 
Şi conservatorul lui Voiculescu, zi-i să-i zic:

– Cu femei... şi continuă timid:

– Prindem, în platforma electorală, Programul naţional de accelerare a dezvoltării fătului.

– Şi?...

– Câte femei nasc la şapte luni, la şase luni, la cinci luni de la căsătorie?

– La cinci luni măi omule, ce-ai înebunit?  
– S-a mai văzut!... S-ar rezolva o situaţie. N-ar mai trebui să dea explicaţii soţului plecat de cinci luni, de ce s-a grăbit copilul să iasă. S-ar înscrie în Program şi-ar spune c-a luat pilule. Ponta prinzând-o din zbor: 
– Facem pilula roşie!...

Etapa I-a. Sotul mamei copilului

Articolul 414. Prezumtia de paternitate

          Ce minuni face şi Dumnezeu! Nu-i bine să te pui cu puterea lui!                  
       Nu ţinea minte de când nu mai călcase-n biserică. Zi de zi, servici şi cârciumă, cârcumă şi servici. Acu fu musai, cu pruncul... Că ieşi ăla micu, ca tuciu. 
       I-am zis astă vară, stai locului nu te mai perpeli goală în fundul curţii prin foc. Da ce muierea te-ascultă? Nu şi nu, că-i e ruşine să se dezbrace, brânză cum e, în cabinetul doctorului Zaib. I-a intrat bronzul sub piele. 
       Cică după ce-l bagi în cazan la botez, se mai spală copilul.




Nota: S-a deschis Concursul PA( Calin Hera ). Codul bunelor mamifere. Aceasta este o postare din Etapa I-a intitulata; Sotul mamei copilului

Paznicul ploii. Adrian Alui Gheorghe. Invitaţie la lectură

În instrumentarul poetului, cuvintele sunt ca nişte actori. Ei/ele, pot îmbrăca hainele împăratului sau pot merge la bal în pantofii Cenuşăresei, te pot învîrti în ritmul constant al valsului, sau te pot pierde privindu-te în ochi, în dansul senzual al seducţiei – salsa, la mare modă acum prin cluburi selecte. Important e doar visul, mişcat de regizor, împingând aerul cu o baghetă înaripată, ca o libelulă de argint.

Uneori, actorii iau în stăpânire întreaga scenă şi li se pare că sunt geniali, spre disperata încântare a maestrului de ceremonii: “Aş fi vrut ca toate cuvintele să asculte de mine/ Acum ascult de toate cuvintele/ Ca un cîine bătut merg în urma lor/ Din cînd în cînd/  Îmi dau peste bot/ Scot scrîşnete, scot urlete,/ Ele se amuză. se întărîtă/ Ca muieruştile care au prins un satyr bătrîn/ Şi îl chinuie, îi aţîţă simţurile/

(Poetul bătrîn îşi declamă faima)

Moartea unui om care îi citea poeziile, îi prilejuieşte autorului consideraţiuni filozofice,  se  simte vinovat că i-a întreţinut acestuia iluziile. Nu, poezia nu “pompează sînge în întregul univers”! La căpătîiul mortului, este împlinită dovada, că “poeţii nu pot face transplant de suflete”.

“ E adevărat, am spus eu/ (şi l-a dus cu vorba făcându-l să creadă că

e bogat)/ poezia e luxul săracilor/ pentru că orice om îşi poate permite un răsărit de lună,/ o furtună de stele,/ sub ploaia de vară sărăcia e amanta/  care îşi turteşte sfîrcurile/  pe limba oricărui muritor;/ îmbrăţişările nu-i lasă pe oameni să se strîngă de gît;/ Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii vin/  doar şi pun hoţeşte  semnătura;/ (Poetul bătrîn îşi declamă faima (2))

O anume părere de rău, înstăpâneşte deşertul prin care autorul cutreieră ţara poeţilor: “(– Într-o zi unul dintre noi a spus un vis pe care nu-l/  visase cu adevărat,/ ceilalţi l-au apostrofat pentru că recunoscuseră falsul./  Visul nevisat are ceva care îl trădează, e ca mierea/ falsificată,/ făcută din zahăr ordinar) Iar în contrapondere: (într-o noapte am întrebat bicisnicul corcoduş:/ corcoduşule, poţi să descrii chipul lui Dumnezeu?/ Da, spuse el. Şi înflori. Ispita

Nici Dumnezeu nu pare mulţumit. ”în atelierul Său Dumnezeu face/

oameni oameni oameni oameni/ oameni oameni oameni/ îi încearcă/ îi ciocăneşte cu degetul/ îi miroase îi gustă/  din cînd în cînd/ se-aude tunetul vocii:/ nici ăsta nu e cel/  pe care îl aştept/ mai încerc/ mai încerc/…..Au ieşit casele pe stradă/ două câte două,/ două cîte trei,/  borţoase gata să lepede pe caldarîm/ pruncii îmbătrîniţi la urgenţă,/ storşi de viaţă, morţi doar atât cât să-i ia eternitatea/ în seamă”.La vie n’est que pour connaisseurs

Şi nici lui Adrian Alui Gheorghe nu-i plac; “(oamenii aceştia din telenovela Ta, Doamne)/ toţi trag cablurile televizorului după ei”.

Fire romantică, are în schimb nostalgia vremurilor de mult apuse: “Doamne cît de bine era pe-atunci?/ Brutarul cocea pîine;/ Croitorul făcea haine pe măsură;/ Pantofarul făcea pantofi care zburau vrăjiţi;/ Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri se rupeau/ sub greutatea mierii;/ Zidarul făcea ziduri care apărau perfect definitul/ de marele inamic care/ stă ascuns, de veacuri, în nedefinit./ Ziua venea cu o indicibilă plăcere./ Luna se căţăra pe munţi sveltă–/ un atlet al zeilor gata oricând să arunce săgeata în căpriorul rătăcit.”Cum a dispărut oraşul grecesc Cnossos sau poetul bătrîn îşi declamă faima.

Întreaga carte e o curgere lină. Greu te poţi opri din lectură şi simţi că te îmbogăţeşti subit. Harul poetului te luminează simplu şi onest: “Am crezut mereu că tot combinând/ literele şi cuvintele într-o zi/ hazardul îmi va scoate în cale formula/ care/ să facă pulberile astea de viaţă să se lege de carne/ sau să se lege între ele/ că nu degeaba cuvîntul e ca o cheie pierdută/ ….s-au tras linii între oameni/ în speranţa că la intersecţia tuturor/ e punctul care să soarbă nevolnicia/ dar oamenii putrezeau în picioare/ nu apucai să uneşti două trupuri/ cu o linie foşnitoare/ că deja altă lume împingea cu umărul/ bucata de cer din dreptul soarelui/….Am cîntărit am măsurat distanţele dintre cuvinte./ Am descoperit resturile de la conceperea ideii/ bucăţi de piatră şi bucăţi de carne/ resturi de la conceperea rîsului şi plînsului/ resturi de la crearea morţii – închipuieşteţi!/ am deschis drumuri şi am închis porţi/ pluteau pe nouri zimţii unor pleoape/ care-au văzut o lacrimă de-aproape/ în care zac corăbii scufundate/ şi am descoperit, Doamne!,/ că punctul sub care zace nodul fiinţei/ şi nodul pulberilor/ e în Piatra Neamţ/ o mică localitate de frontieră/ a civilizaţiilor/ (închipuieşte-ţi) /aici am învăţat că zădărnicia e un deal/ care scîrţîie din toate balamalele/ şi o ploaie care face poze/ trece drept artist şi oamenii îi zîmbesc/…. Sînt paznicul ploii./ Nesuferită fervoare; o văd ţopăind în ferestre/ atît de asemănător dansului bărbaţilor/ în jurul femeii care naşte carne/ carne,/ carne, carne…!” Paznicul ploii

Se pare că până la urmă, în atelierul Său, acolo sus, la Piatra Neamţ Dumnezeu a nimerit şi un poet adevărat şi ca să nu–l scape din ochi la făcut Paznicul ploii.