O noua cronica la Dosarul Albastrii

„Albaştrii”. Un (meta)dosar

Publicat Revista Arges ianuarie 2012. Dumitru Augustin Doman

Arhiva CNSAS a făcut deja rafturi de bibliotecă. Scriitori cunoscuţi au făcut cărţi din propriul dosar de urmărire informativă, fiecare în stil propriu: Luca Piţu, Dorin Tudoran, Stelian Tănase… Este interesant pentru istoria literaturii, dar chiar pentru istoria contemporană în general, cum a văzut puterea comunistă rolul scriitorilor în societate, cât trebuia să le ofere dreptul la expresie, la reflectarea epocii, cât de lung sau de scurt trebuia să fie lanţul libertăţii sau interdicţiei de expresie, depinde de unghiul din care se privea.
Un astfel de dosar foloseşte ca bază poetul Ion Toma Ionescu pentru volumul Dosarul „Albaştrii”. Fenomenul Piteşti 1971 (Paralela 45, 2011). Câţiva tineri  la începutul anilor ’70, cu aplecare spre literatură şi arte, se constituie aproape organic, spontan, într-un grup care aderă la un cenaclu, crează ei înşişi un cenaclu, se întâlnesc prin cafenele şi acasă la unul sau la celălalt pentru a-şi citi producţiile, se împrietenesc, se îndrăgostesc alţii… Un lucru absolut firesc într-o societate. Nu şi în societatea comunistă de la noi. Tinerii elevi şi studenţi sunt monitorizaţi de Securitate cu exces de zel, unii racolaţi ca informatori despre ceilalţi, demascaţi într-un proces public la casă de cultură. Vieţile tinerilor visători de la Piteşti au fost strâmbate brusc de intervenţia „organelor”.
Un volum croit pe un dosar de urmărire informativă de la CNSAS, mai ales când personajele nu sunt celebre, îndeobşte nu poate fi decât unul banal şi plictisitor. Ei bine, acesta nu e. Din două motive. Unu: cartea este vioi structurată, ca un roman (post)modern cu şi despre tineri într-o anumită epocă anume. Se urmăreşte – ca un fir poliţist – cronologia dosarului pe care autorul îl adnotează cu acribie la fiecare paragraf sau de câte ori se impune, luând mărturii scrise de la personajele dosarului, purtând corespondenţă pe messenger cu ele, încercând să reconstituie faptele şi atmosfera de acum 40 de ani, fiecare membru al grupului fiind protagonistul unui capitol, alcătuindu-se în oglindă un „celălalt dosar”, 2011, la 40 de ani de la cel real, cartea având anexe cu pagini din dosar facsimilate şi cu fotografii ale tinerilor de atunci. Cartea se scrie sub ochii noştri, la vedere, Ion Toma Ionescu (ITI) comentând un fapt sau altul, dar şi notele informative, ca şi adnotările editorului, fiind de apreciat sinceritatea şi onestitatea autorului, dar şi obiectivismul, nedepistând deloc tendinţa acestuia de a face pe eroul, pe marele opozant. El lasă declaraţiile şi notele informative aşa cum au apărut în dosar, doar că le repară erorile acum, în 2011, la vedere, cu martori, cu argumente. Dosarul devine în carte unul cu mai multe sertare, altfel zis, devine un metadosar. Iată, de pildă, o apreciere din capitolul introductiv: „Mi s-a părut un pic forţată sugestia editorului meu de a alătura în titlul cărţii sintagma Fenomenul Piteşti, lângă Dosarul Albaştrii. În fond, dacă stai să judeci, ce-am pătimit noi e nesemnificativ şi irelevant, nu pot fi termeni de comparaţie (n-aveam cum să fim eroii unei cărţi importante). Atunci în 1971, anul începutului consolidării dictaturii şi cultului personalităţii lui Ceauşescu, se concepea altfel reeducarea”.
Iar al doilea motiv pentru care cartea nu este plictisitoare este acela că ea are şi un rol, cum să zic, educativ, neavând eu un alt cuvânt mai puţin lemnos la îndemână. Pentru tinerii de astăzi, unii autori de bloguri procomuniste, e instructiv de aflat câtă (lipsă de) libertate avea un tânăr la 1970, cum era dat afară din facultate, cum era trimis în fabrică să-i intre minţile în cap, cum nu-şi croia viaţa în funcţie de aptitudini, de ambiţie, de muncă intelectuală, ci după zelul Miliţiei şi Securităţii. La scena flagrantului din casa soţilor Radu au fost aduse şi două vecine ca martori. „Reacţia celor două babe, scrie ITI, martorele flagrantului, speriate şi ele de amploarea descinderii, a fost pe măsura evenimentului. <<…Cine veniră maică la copiii ăştia, americanii? Apără-ne Doamne de duşmani!... sau furară ceva?...>> <<Au furat, ţaţă Floareo, încrederea partidului, pe noi toţi ne furară, ei sunt duşmanii poporului…>> <<Copiii ăştia?.... vezi, Rădiţo, ţi-am spus eu să închizi seara bine găinile în coteţ….>>”. Dacă n-ar fi fost o scenă cu urmări pe viaţă pentru nişte tineri prinşi cu un pot la poker de …5 lei şi 35 de bani, ei bine scena ar fi una de teatru absurd de cea mai bună calitate.
Dar, să trecem în revistă grupul „albaştrilor”, după raportul Securităţii Argeş către Consiliul Securităţii Statului în care se dă seamă de punerea lor în discuţie publică: Vasile Iordache, student în anul I la Institutul de artă teatrală şi cinematografică,  Nicolae Radu, „absolvent de liceu, fără profesie”, Aglaia Radu, „10 clase de liceu, fără ocupaţie”, Ion Toma Ionescu, „cu studii clase de liceu, fără ocupaţie”, Gheorghe Cârstea, mecanic, Georgeta Bădescu, elevă la Liceul de chimie, Claudia Duminică, „absolventă de liceu, fără ocupaţie”, Alexandrina Pia, „are 2 clase de liceu, fără ocupaţie”, toţi cu vârste între 19 şi 25 de ani. Aceştia cică puneau în pericol orânduirea socialistă din România şi, mai zice raportul, au fost „surprinşi în flagrant la domiciliul numitului Radu Nicolae”, stabilindu-se că „cei în cauză organizau şedinţe clandestine, expuneau lucrări de cameră (sic! n. DAD), în care se denigra politica partidului şi statului şi literatura română (auzi! n. DAD), audiau emisiunile transmise în limba română de postul de radio Europa Liberă, redactau unele înscrisuri în vederea trimiterii lor trădătorului de patrie Cornel Chiriac. Cei în cauză au adus calomnii la adresa partidului şi statului şi au comentat negativ măsurile luate pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice şi cultural-educative a tineretului”…. Ca să vedeţi ce crime comiteau tinerii împotriva partidului şi statului! Pentru aceasta, aceştia n-au plătit cu ani de închisoare politică, lucrurile se mai schimbaseră faţă de „obsedantul deceniu”, dar au plătit, cum spuneam, cu punerea vieţii lor pe un făgaş strâmb. Şi au fost expuşi ca nişte mari răufăcători pe scena Casei elevilor şi studenţilor unde colegii lor de generaţie au „luat o atitudine hotărâtă, de dezaprobare şi au criticat aspru persoanele puse în dezbatere, înfierând faptele lor” (citat din raportul Securităţii, anexat volumului).

Nota: Cartea poate fi comandata online la Editura Paralela 45, precum si la alte librarii. (Clic dreapta sus coperta carte)

Nole si Rafa. Oameni si zei.

Dacă una măcar din cele opt vieţi ale lui Homer ar fi dăinuit până azi, legendarul poet epic n-ar fi putut lipsi din tribuna Rod Levar din Melbourne, la încleştarea teribilă dintre uriaşii Rafa şi Nole.

Operat de un mare chirurg oftalmolog rus, bandajul de la ochi i-a fost desprins doar cu câteva clipe înainte de începerea partiei, ca să-i poată fi dăruită bucuria luminii o dată cu fiorul fremătător al mulţimii în aşteptare.

Ce mic era Zeus cocoţat în scaunul lui de arbitru! Şi Afrodita asta logodnica sârbului, răcnind în spatele meu, pare mai războinică decât Atena.

Î n faţa oştilor pe locul marcat cei doi eroi s-au prins în luptă. Inima oprită a mulţimii fâlfâie când şi când ca o flamură subţire mişcată de vânt, de o parte şi de alta a fileului.  Cădeau amândoi şi se ridicau să o ia de la capăt sorbind putere din sticlele rânduite printre bulgări de gheaţă, unde se păstrează proapătă apa vie. 

După ce urcase dealul, soarele scobora întârziind să se piardă de partea cealaltă în orizontul fără de margini al întunericului. Braţele încă mânuiau din inerţie lama rachetei ca un snop de raze, dar se-nmuiaseră genunchii, pare că înotau în nisip.

Transfigurat Nole, cu o ultimă licărire de vlagă îşi ridică privirea către Dumnezeu. Acesta pare să-l fi auzit şi dând cu o mână un nor la o parte (acelaşi nor scuturat mai devreme), îşi întoarse faţa către el.

Ultima minge izbăvitoare. Fulgerătoare ca o părere de rău.

A fost un meci atât de lung şi atât de frumos.

Homer a plecat. Numai el poate scrie o epopee cu doi învingători.

Zei australieni

Cu siguranţă că zeii în Olymp au inventat tenisul. Nici nu contează ce spun istoriile. Se poate ca ele să fi consemnat doar momentul cănd sportul alb s-a reinventat, după milenii, după vre-un dezastru. Al câtelea să fi fost?...

E sigur că l-au practicat iniţial  zeiţele, zeii fiind ocupaţi cu luptele lor crâncene.

Să fi fost Afrodita!? Să fi fost Calliope!? Nici asta nu se poate ştii. Cert e că jocul încleştării, nu trebuia să tulbure armonia şi eleganţa ca un dans a mişcărilor.

Jucatoarele n-au a se lovi între ele, chit că sunt scânteieri în meci când şi-ar scoate ochii. Ating cu artă obiectul disputei şi-i insuflă traiectorii şi efecte desăvârşite, sau întorc din drum cu plasa rachetei întinsă ca un arc, trasorul al cărui zbor stă să se îngroape, spre încântarea publicului în delir. Timpul se opreşte cu respiraţia odată şi aplauzele ţâşnesc precum un stol de porumbei în aer

Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

Victoria Azarenka a spart propriile bariere. Pregătită să ia totul, fără blocaje mentale, pas cu pas, acumulările ei au găsit cel mai bun moment al exploziei. Egală cu sine n-a mai contat adversara.

S-a regăsit ceva mai greu în uimirea de după victorie. A cazut în genunchi s-a uitat la cer, la arbitru, la spectaorii ridicaţi în picioare, să-i confirme cineva visul dacă e adevărat şi a râs, abia atunci a râs homeric descătuşându-se şi alergând să-şi îmbrăţişeze antrenorul. Şi-a mai avut un gest; primind în mână cupa a privit-o îngrijorată şi nerăbdătoare, multe nume, mari, celebre; a întors-o răsucind-o pe toate părţile, pâna când a găsit încrustat şi numele ei, era acolo. Apoi doar a ridicat trofeul victorios deasupra capului.

Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

Eşti fericită. Nu uita să iei tot din acele clipe, dar trebuie şi tu să dai mulţimii câteva cuvinte. Toate s-au şters, ce să le spui:

_ Babuşca… ea te liubliu. Mulţumesc spectatorilor că m-au încurajat în clipe grele. Şi mulţumesc celor din echipă. Sper că le-au plăcut gogoşile mele!

Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

Ai timp să înveţi să vorbeşti frumos ca Maria:

“Felicitări VICTORIA e prima ta VICTORIE în Statul VICTORIA.

 Meriţi acest trofeu, rămâi aşa cât de mult poţi! Sunt foarte multe sportive care încep, într-un final rămân doar două. Melbourne a fost casa mea, sper să mai fie.”

Te aşteptăm Maria Sharapova, azi avem altă zeiţă

Da Victoria, tu esti campioană şi eşti numărul 1 mondial.

P. S.

Horia Tecău, Tecău al nostru e şi el campion la dublu mix. Bravo măi băiatule!

Poftiti la Cafenea

 Clic pe imagine
Paginile se rasfoiesc cu ajutorul sagetilor de sus
YUDU Library - Share

Starea natiunii

Fix două săptămâni de când stau în casă cu Toma, celebrul meu nepot de cinci ani. Sunt un om cât se poate de raţional şi vă mărturisesc am proprietatea cuvintelor. O să-mi daţi dreptate până la sfârşit.

_Ce e aia Varicelă, tataie?...

Cum să-i explici ţâncului erupţia de bube de pe piele şi să-l faci să înţeleagă că va trebui să stea în casă atâtă timp.

_În fiecare dintre noi se dă o luptă. Se înfruntă binele şi răul. Trebuie să avem răbdare.Victoria totdeauna este de partea binelui si răul e alungat prin propria lui piele.

Atât i-a trebuit. A sărit ca ars rostogolindu-se prin toată casa în sunetele de luptă dezlănţuite. Începuse războiul dintre bakugani. Tabăra celor buni o amplasase strategic în dormitorul lui, iar duşmanii, bakuganii răi, în dormitorul maică-sii din partea opusă. Ca să-i întâlneşti, obligatoriu trebuia să treci prin sufragerie, unde eu, ca tot romanul imparţial al ultimelor zile, urmăream cu ochi-n televizor palpitanta încleştare transmisă în direct pe toate canalele de ştiri, dintre jandarmii şi ultrasii ce coborâseră democraţia din Piaţa Universităţii în epoca de piatră, pe Lipscani, spre Piaţa Unirii.

La un moment dat simţind cumva că agitaţia din televizor depăşeşte agitaţia din casă, Toma se apropie cu mutrişoara lui preocupată şi mă întrebă, stupefiant:

_Are şi ţara varicelă, tataie? Ea de ca a ieşit în stradă?

Nu i-am răspuns ce era să-i spun. A privit atent un minut, a fost aşa ca o revelaţie, şi a pornit din nou marele război, numai că s-a produs mai întâi o învălmăşeala, cred că era o învălmăşeală şi în capul lui caci am asistat la importante mişcări de trupe şi reaşezări ale inamicului. Astfel că acum bakuganii buni îşi puseseră maşti pe faţă precum jandarmii şi se masaseră în camera din spate, la maică-sa, iar cei răi, se dislocaseră strategic, ceva mai aproape de ieşire, în camera lui, gata să fugă pe trepte sau să se înghesuie direct în lift.

Din când în când apăreau şi momente de pauză. Combatanţii îşi trăgeau sufletul privind la televizor un film de desene animate. Programase acelaşi film în ambele camere, astfel că oriunde s-ar fi aflat în misiune, n-avea cum să piardă aventurile celor doi fraţi, “băieţii constructori”, cu “sora aia pârâcioasă” care-i urmărea peste tot să dea raportul lui maică-sa.

Uff! N-am băgat de seamă, prinşi fiecare de filmul lui, cum s-a infiltrat pe parcurs în casă, pe nesimţite, opoziţia. Drept să vă spui mama lui Toma, fata mea, la nervi _ e vocală nene. Ponta, Crin  şi ăla micu  la un loc _ sunt mici copii.

Să ne fi privit pe-amândoi spăşiţi în picioare ca două momâi speriate atacate de stolul de ciori ce-i ieşea din gură pe bună dreptate!

Ne-am luat-o, ce era să facem. Ni s-a luat dreptul la televizor. Mi-a şoptit Toma pe muteşte din ochi:

_Tataie, mai bine ni se lua dreptul la vot. Şmecher, adică tot lui, să nu i se ia nimic.

Am pus casa la loc, am spălat asfaltul, ne-a ajutat şi Prigoana, ce să zic, e bun de primar.

Când ne-am mai liniştit, la o ţigară în bucătărie:

_Tată, ce mă fac eu cu copilul ăsta!?

_Lasă-l, că de-atâta timp numai în casă s-a plictisit, nu-l mai pedepsi.

Afară ninge. E linişte, e prea multă linişte. Unde e Toma? La el în dormitor nu, în sufragerie nu. Nu ştiu prin ce minune, în dormitorul din fund (fără sonor), merge televizorul oprit, programat pe desene animate.

_ Mie îmi place perna ta mami, eu la perna mă uit nu la televizor, nu eu l-am pornit!

În vârful patului, întors cu spatele la televizor, privind fix la pernă şi întorcând-o pe toate părţile, cu mutrişoara lui nevinovată:

_Mie îmi place perna ta, mami!

Nu pot să râd, mă întorc în sufragerie, dau drumul la televizor. Opoziţia a invitat ambasadorii ţărilor din UE să le explice cât de dictator e Băsescu, dar Crin n-a mai ajuns, era prea de dimineaţă şi nu s-a sculat.

_Mie îmi place perna ta mami!

Afară viscolul continuă să-şi facă de cap.

.