Sub cerul Transilvaniei

Alege mireasa

Testul alegerilor are multe necunoscute. Ţin minte, mama, Dumnezeu s-o odihnească, îmi zicea să casc ochii bine când aleg:

– Mamă, să te uiţi la părinţi! Sunt ei cumsecade? Oameni gospodari, nu neapărat cu dare de mână dar orişicât nu te-arunci cu capu-nainte în apă tulbure umflată de ploi că te izbeşti de vreo piatră ascuţită sau de vreun fier ascuns. Cauţi locul mai întâi cu talpa piciorului, sau mai bine cauţi un râu limpede cu albia bătătorită.

Când vezi o fată călare(călare pe cal că nu eşti mazăre...), stai înfipt pe mal că nu e nici soare, nici mare să te laşi dus de val! Cască ochii dincolo de faţadă, nu te lăsa orbit de frumuseţe că e înşelătoare şi trece repede! Vezi de neamuri, vorbeşte cu vecinii, bate la poarta casei ei, stăruie până se deschide şi te uită şi-n fundul curţii!

Şi mare grijă mamă, să fie singură la părinţi! Dacă are un frate doar, mai treacă meargă n-ai ce face dacă-ţi place. Că ăla pleacă şi se ţine singur. Dar dacă are surori mai multe şi esti prost, pân-aici ţi-a fost dacă mă-nţelegi, că te-ai însurat cu toate! Tu alegi!

Vestea bună mamă – că ai neveste. Vestea rea – că n-o ai nici pe-a ta şi nu mai şti nici cum te cheamă.

Acu, eu, mâine, revenind la ziua de azi ce mireasă s-aleg, că toate-s amvelopate la Crucea de piatră!? Am consultat  listele. Uselistele nu mai ştiu de mult de părinţi. Felix le-a luat toate minţile de când le-a spus că el singur e tata-l lor şi le-a făcut din flori, întrun vis de-al lui, surori pe toate trei paraşutistele.

De partea cealaltă, mireasa portocalie de nerozie s-a dat la fund descoperind că portocaliul e verde şi mărul rotund.

Diaconesele lui Dan au sărit din plan ca explozia, când mi s-a arătat în tavan Elodia.

Iar verzele(ecologistele), înconjurate de câinii comunitari mi-au adus aminte că mâine alegem nu mirese ci primari.

Am scăpat şi de data asta! Nu mă însor! Sunt tot alegător!

Am un vot şi vreau să vă consult

– Ştiţi cumva, cine dă mai mult?

Misterul creaţiei

Însăşi biblia ne amăgeşte ceţoasă că nici focul, nici pământul, nici apa şi nici măcar femeia n-a ispitit misterul creaţiei. La început a fost cuvântul. Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne facem probleme către cine l-a rostit, în ce limbă... Sigur însă acel cuvânt nu a fost onomatopeic, scurt, sentenţios sau silabisit greoi, ci a fost un cuvânt lung cu inflexiuni învăluitoare ca un vers fără îndoială muzical, dacă atât de mult i-a plăcut Atotputernicului să-l asculte şi să-l moduleze ulterior, aşezându-l la temelia lumii acesteia.

Tot atât de încredinţat pot fi, că bucuria creaţiei s-a sfarşit la capătul nopţii când Ziditorul a întrezărit femeia într-o margine, întinzându-şi la soare pielea catifelată peste reliefurile rotunjite de degetele lungi ca nişte raze ale gândului său.

        Astfel marele poet a încercat să potriveasca sunetul cuvintelor ca o mantie peste trupul gol al femeii. Într-o clipă de rătăcire şi uitare de sine, nemulumit de ce a ieşit a rupt vestmântul, să poată admira în tăcere splendoarea desăvârşită a formelor.

Sharada Sheherazadei

În general cred că am o minte încercuită. Ca un ochi de apă care se învârteşte distinct şi liber despletindu-se lin în sensul curgerii fireşti între maluri, totuşi. Pot recunoaşte că punctul meu de vedere e înconjurat de un cerc intens de alte puncte. Mă simt bine, înconjurat de cerc! Mişcarea implacabilă a roţii va descoperii cu siguranţă de la sine, axa.

Lumina dumnezeiască e un cerc deschis, tulpina copacului e un cerc înscris în alt cerc, straturi de cercuri tânjesc în piatră şi aruncarea în apă a pietrei slobozeşte la suprafaţă cercurile din adânc...

La ce slujeşte un asemenea discurs, ciclic şi devastator de politic? Ce desluşeşte numele încercuit ca o pradă? Punct ochit, punct lovit ca un glonţ de argint în zăpadă.

Prea mulţi vânători şi o singură ţintă. Fixând în cătare acelaşi punct, gloanţele se izbesc şi ţăndările ricoşează în traiectorie. Barca se înclină de greutate pe latura stângă, ochiul de apă gata să plângă se rostogoleşte periculos şi doar marinarul ţintă e cel care înţelege firul viclean al apei. Lumea pe dos.

Nu ştiu dacă barca va fi salvată de marinar sau, dacă se vor îneca vânătorii.

Nu sunt Sheherezada să ţes istorii.

Prânzul de duminică

Timpul seamănă cu un tren. Poate e chiar trenul care trece peste noi ca peste traversele căii ferate. Om lângă om, susţinem cele două şine pe care lunecă locomotiva şi vagoanele. O perioadă scurtă devenim pasageri, însă nu poţi alege liber nici trenul şi nici segmentul de drum.

Poţi nimeri un tren de marfă(bou vagonul nu e de preferat, de la sindromul vacii nebune animalele vii se transportă doar congelate), poate fi un tren militar cu răniţi. Se poate şi un tren de mare viteză. Două-trei sute de km pe oră, ploaie, vânt – doar zăpada şi Dumnezeu poate întârzia sosirea.

Am observat că lumea nu se inghesuie în trenurile rapide, dar în vremi de criză se grăbeşte timpul.Totdeauna pasagerii se ciondănesc pentru locurile de la geam, să admire în voie peisajul.

Bătaia mare e pe trenurile fantomă. Acelea sunt trenuri de lux unde timpul cosmic îşi împlineşte călătoria de plăcere, lent, de-a lungul Căii Lactee.

Eu am urcat în Orient-Expres. Era plin de baroni şi conţi, spioni, actriţe şi balerine celebre. Întreg personalul, în uniformă de gală, se uita la mine cu ochi mari, neliniştiţi, ca apele mării izbind o stâncă ivită de niciunde în calea lor. Am scos ca să-i liniştesc biletul de călătorie şi legitimaţia de poet asigurându-i că nu sunt nebun.

M-am aşezat la o masă în restaurantul select.Un chelner îmbrăcat într-un alb impecabil s-a apropiat de mine şi am comandat prânzul de duminică cu părinţii mei, la primul canton