Acuarelă în alb şi negru

La cafeaua de dimineaţă, trec prin gând, ca într-o plimbare la pas prin pădurea Trivălii, ziua de ieri care n-ar fi putut fi decât a Eminescului.15 iunie. Numai că pădurea nu e atât de aproape de mine cum mi-aş fi dorit şi era necesar să traversez oraşul. Şi nici ăsta nu e discomfortul, Piteştiul e viu, verde, proaspăt dimineaţa, dar canicula e numai gata să ţâşnească pe trotuar din blockstart-uri...

Cobor coasta Craiovei şi, după ce trec de clădirea roşie a Finanţelor Publice, ajung în faţă la Casa Cărţii. Ce-ar fi să intru prin spate la Centrul Cultural? (Mereu dată la spate cultura! In faţă, doar numele Casei Cărţii!...)

Traversez curtea interioară. Sigur „prietenul meu” Virgil Diaconu nu se află acolo! Nu vreau să-l văd, probabil e invitat la manifestările de la Botoşani. Nu poţi fi totuşi niciodată atât de sigur! Ultima oară când ştiu eu, se certase cu moldovenii (o dispută pe funcţii la o întrunire, el şi Cipariu trăseseră caimacul râvnit, către Bucureşti. Cum ar fi fost să spun că au tras cenuşa pe turta lor!...). Dacă nu mai primise invitaţia? Puţin probabil!

Nu era la birou. Am luat plicul de la secretariat, ştiam că e acolo un plic, mă anunţase o voce plăcută, cunoscută, la telefon, dar n-aveam cum să plec fără să trec pe la Simona. Urcând un etaj, nerăbdător şi neîndemânatic am incercat să-l desfac. Văzând expeditorul ( Constanţa Abălaşei-Donosă) o dorinţă îmi încolţise deja în minte: „Ce-ar fi dacă!...” Am bătut la uşa. Simona, la calculator, lucra. După zâmbet ştiu când incomodez. Era luminos şi sincer! Cu mine aşa a fost mereu, n-am căzut în plasa întinsă de „prieteni”, cum că ar fi o scorpie. Mi-a dat liniştea să desfac plicul. Într-un târziu mi-a întins şi-o foarfecă. Util.

Da! Chiar era ce mi-am dorit, o acuarelă, un vas cu flori ca o pată de optimism şi o carte. Asta da surpriză! N-am cunoscut-o încă pe Constanţa Brăilei.

Am mai schimbat cu Simona vorbe dintre care câteva importante mi-au rămas în minte. Nu-nţelegea, ca şi mine, de ce Virgil Diaconu a ţinut să strice o prietenie? Mai degrabă credea că nici n-a fost. M-a surprins tangenţial cu informaţia că, în răspunsul meu în replică la cronica din Cafenea, de pe blog, Virgil găsise, supărat, că i-am atacat familia. Citiţi şi dumneavoastră, undeva mai jos, dreptul la replică. Nu-i adevărat!

Am întrebat-o pe Simona, ea potriveşte textele în pagină, dă formatul revistei, dacă mi-a publicat în Cafeneaua Lui literară dreptul la replică, sus menţionat? Nu l-a publicat! Mai rău decât cenzura comunistă! Şi am plecat. Ratase posibilitatea de a continua colaborarea. El făcuse şcoala de ofiţeri, eu doar liceul şi nici colaborator n-am fost, n-avea rost!... El n-a avut ce pierde! Eu am pierdut. Desigur în viaţa mea tot timpul am pierdut.

M-am scuturat de pata aceea neagră ca de-o „hlamidă a umbrei” şi am pornit cu gândul să înrămez acuarela surpriză, chit că e criză si nu aveam decât 50 de lei în buzunar. La fondul plastic am găsit închis, dar mi s-au deschis sinapsele ca prin vis şi mi-am adus aminte de un alt „prieten”, Geo Jugănaru cu atelierul foto la intrarea în teatru Al Davila. Era şi-n drum, nu uitasem ţinta Trivălii. Geo mi-a precizat de la început că n-are cum să-mi facă reducere. Ar fi putut la poze, dar cu ramele e altceva. Nu-mi ia în schimb nimic pentru manoperă. Treizeci şi trei de lei a costat fericerea de a descoperi că mai există prietenie luminoasă şi caldă în ramele unui tablou.

Mulţumesc Constanţa Abălaşei Donosă. Din nou.

Salina lui Eminescu

                                                            Se dedică: Constanţei Abălaşei-Donosă, prietenă a mea iubitoare de Eminescu.  Am primit surpriza in zi sfanta de luceafar. Multumesc! 
 

Praful stelar acoperind timpul.

Linişti din adânc limpezesc apele.

Eminescu scoboară ca o candelă

iluminând în aproapele.

Unii l-au asemuit cu un voievod.

Alţii l-au înălţat în lumină, luceafăr.

Eu îl ştiu pe Eminescu săpând la izvod

în salina limbii române, teafăr.

Scara lui nu urcă în înaltul ceresc.

Se-adânceşte bolta dedesupt în oglindă.

Stele şi sori strălucind plutesc

şi Eminul săpând, mai aşează o grindă.

Fără sfârşit salina şi ne vine rândul.

Săpăm în noi încolonaţi, treaptă cu treaptă

Şi, obosiţi, ne sprijinim pe gândul

că Eminescu încă, ne aşteaptă.

                                                        Ion Toma Ionescu

                                15.iunie 2012

Raliul Bucureşti Bruxelles

„În următorul interval coaja flexibilă de la suprafaţa asfaltului va sparge de la caniculă, ca o bubă, şi cele patru benzi ale autostrăzii ce uneşte Bucureştiul cu Bruxelles-ul, două câte două pe sens, despărţite de rigole, se vor scurge pe câmpurile verzi inundând ca o pecingine cu bitum încins” - ne avertizează radioul rămas neutru, sub directoratul UDMR-ului, la previziunile meteorologice, instituind peste ţărişoară codul roşu de caniculă.

Puterile statului, în vână după alegerile locale când votul popular i-a dat USL-ului tot sângele, dar şi iminenţa riscului de bucuria victoriei să nu-l poată controla, să nu-l poată duce şi, să-l piardă pe nas.

PDL-ul, în contrapartidă, ca să-si revină după bumbăceala încasată a fost pus la aparate. Câte s-or fi găsit?! Ştiţi cât de scăpătată şi peticită a rămas reforma sănătaţii?! Noroc cu SMURD-ul că pastrase în rezerva proprie, din fondurile pentru 2%, câteve mii de baloane de oxigen. De la oxigenul ăla se pare că mulţi dintre pacienţi, conducerea superioară de partid a lui Boc, au căpătat boala lui Calache şi, trezindu-se plutind în aer fără obiectul vreunei licitaţii, au crezut deja că sunt îngeri.

În momentul de faţă toate forţele se concentrează şi fac eforturi să iasă bine Marea Cursă dintre preşedinte şi premier. Toată suflarea, cu sau fără drept de vot ,s-a instalat de-a stânga şi de-a dreapta, pe laturile traseului, să susţină concurenţii. E de înţeles grija şi implicarea totală a instituţiilor statului, pentru că ochii întregii lumi sunt aţinţiţi asupra noastră. Nu am mai fost de mult în centrul atenţiei lumii şi iacătă că acum, în sfârşit, se taie buricul pe malul Dâmboviţei.

Nu trebuie să ne facem de râs! Premierul Ponta, capul executivului, spirit sportiv, execută pe rând mişcările de încălzire şi, ca să-şi arate muşchii, mută Inspectoratul de Stat pentru Constructii în grădina proprie, mută termenele de judecată ale lui Năstase şi Mircea Diaconu în procesele de corupţie, mută legislativul la guvern (asta consider a fi fost o mişcare inutilă că parlamentul îl avea întreg) şi la Parlament, mută prerogativele Curţii Constituţionale. Schimbă Comisia de Evaluare a Plagiatului ministrului Mang şi, de flori de măr, mută ICR-ul lui Patapievici din ograda preşedintelui.

În continuare trage aer în piept şi pregeşte în plic mutarea DNA-ului la gară şi Agenţia Naţională de Integritate la registratura guvernului. Ca să nu se supere Crin că nu e băgat şi dânsul în seamă, mută, ca o cireaşă pe tort, Plăcinta de la PDL în partidul liberalilor, astfel ca dânsa să poată lucra în voie, din timp, la garderoba pentru Cotroceni.

Nu pot spune că în vremea asta preşedintele, chit că s-a dat ascuns o vreme, a stat degeaba. El, zi de zi a mers la Biblioteca Naţionala cu Ion Cârstoiu şi a învăţat constituţia României precum şi Tratatul de la Lisabona, pe dinafară, paragraf cu paragraf, să dea lecţii la televizor figuranţilor ţărişoarei şi presei aservite, dar mai ales doctoraşului în drept care le e pontosul june premier, „ce are tot timpul din lume, numai să vrea să înveţe!”.

Între timp, apele s-au ales pe eşicherul dezbaterilor. Publicul şi analiştii şi-au manifestat deja opţiunile.

Parlamentul a adoptat o declarţie politică în sprijinul premierului, arătându-i totodată cartonaşul roşu preşedintelui pentru ca şi-a parcat ilegal maşina de cursă, o Dacie Logan îmbunătăţită genetic, în curtea Curţii constituţionale.

Guvernul a dat liber, printr-o ordonanţa de urgenţă, pentru ca toţi românii să poată urmării de-a lungul traseului sau la televizor marea încleştare. Televiziunea naţionala a renuntat la o parte din meciurile campionatului european de fotbal ca să facă loc în grilă competiţia suprema a momentului.

Preşedintele, la rându-i, în calitatea sa de mediator al părţilor, i-a atras atenţia partenerului de cursă că dacă eşti doctor în drept şi mai eşti şi premier, când ţii de volan nu e suficient să ţii drept şi să apeşi pe acceleraţia Mercedesului tău S400 hibrid, trebuie să ţi cont şi de interesul naţional şi de regulile de circulaţie, că altfel faci accident şi intri în zid.

Echipele concurenţilor sunt gata de start. Fiecare şofer de raliu şi-a luat cu sine asistentul de bord. Ponta l-a nominalizat pe Şova. Preşedintele e încă nehotărât şi trebuie să aleagă din societatea civilă între Robert Turcescu şi doamna Pora. L-ar fi luat el pe Ungureanu dar e încă necopt şi rămâne ţara, la o adică, fără alternativă de dreapta.

Şi iată, ca un făcut, s-a iscat canicula să strice ploile asistenţei de gură cască, gata să moară de curioase ce sunt şi a populaţiei active la casele de pariuri! Dilema e serioasă la echipele tehnice, au revizuit mecanica, au încercat frânele, problema a rămas în alegerea cauciucurilor.

Ca o concluzie. Am ascultat atent ce s-a spus la radio, previziunea de canicula poate face din cele două benzi ale autostrăzii către Bruxelles, două fluvii paralele de smoală care se vor întrepătrunde şi se vor vărsa pe câmp. Nu ştiu ce va fi la întoarcere, dar în etapa către Bruxelles eu aş merge cu marinarul. N-a înnecat el în largul oceanului ditamai vaporul! Cum să înece o Dacie!

Examen de BAC

     Cuvântul, ca persoană fizică în limba română, are milionimi de chipuri. Nu e nici om al străzii, nu are nici funcţie publică cu program fix, dar nici nu poartă cu el în loc de buletin de identitate, Oda în metru antic. El nu vine din cărţile sfinte fundamentale, cum s-ar putea crede şi nici odată cu laptele supt din fructul rotunjit în grădina trupului mamei, împingând aerul ca un mugur de floare, ca după multe potriviri magice, să-şi găsească locul pe cerul înstelat.

            A început BAC-ul. Privesc grupurile de băieţi şi fete grăbindu-se pe stradă către examenul la limba română. Fetele sunt mult mai frumoase decât în tinereţea mea şi băieţii mult mai înalţi. Dar cuvintele lor care ţipă din stradă miros a asfalt.

AlegeM Caragiale. Episodul IV. Să dăm Caezarului.

          Se cuvine să dăm Caezarului ce-i al lui. Victoria e fără dubii şi, n-ar trebui să mai cârcotim întrebându-ne ce zar a avut USL-ul? Ca şi pe Marele Caezar, unii l-au adulat pe învingător privindu-l ca pe un erou, alţii l-au condamnat de înaltă trădare când a trecut Rubiconul călare.

Marea bătălie s-a dat ieri la Curcani. Trist, între romanii şi ţiganii, nu insist.

Dar Furia roşie a muşcat prima cu zarul în sectorul trei:

Şase-şase!

De-au căzut pe spate de pe portativ, notele muzicale ale imnului PDL Verde înrourat, odată cu frunza Elenei Udrea. Toate partidele, aşteaptă demisia preşedintelui PDL de Bucureşti, curioase să vadă după nouă luni ce culoare vor avea scutecele micuţului sau micuţei viitor politician şi unde va fi ea înrolată la grădiniţă.

Nu trebuie să ne facem griji de destinul Elenei, ştiut fiind din istorie câte capete încoronate şi preşedinţi de partide s-au spart ca nişte pepeni de Dăbuleni, căzând de pe zidurile troiene.

Cu siguranţă silueta ei blondă va reveni triumfal, postnatal.

Între timp Videanu, Blaga şi Berceanu, analizând cum a fost posibil un aşa dezastru. S-au dat cu capul de toţi pereţii. Concluzia a venit singură, cum vine gura la lingură.

„Doctorul a făcut operaţie pe oase (zarurile sunt din os), a plasat magneţii pe cifra şase şi-a plantat babaroase pe tablă, luînd faţa la dos.”

E oablă!... Halal Caragiale! Mulţam frumos!

56,39% Ora 21. MerităM ce-am ales!