Duelul dintre o sabie si un Nikon

            Aseară la Londra echipa de sabie a rămas până la urmă cu argintul. Emoţiile se pare, le-au tăiat elanul băieţilor. Oricum performanţa e uriaşă. După finală, m-am liniştit schimbând câteva vorbe cu un Nikon

          Nikonul acesta a mai poposit pe blogul meu. Îi place Pasărea ceţii şi din când în când îmi face daruri. De data asta darurile sunt deosebite, strălucesc. Mici accesorii pe care doar femeile elegante le preţuiesc.

          Las şi o adresă unde pot fi comandate Georgianei eventual
florescu_elena_georgiana@yahoo.com

.

Săbii de aur

            Muşchetarii din echipa de sabie a României au făcut un turnir fantastic. Sentimentul meu e că au la ei armele cu care să câştige finala olimpică. Cu ruşii în semifanele a fost o încleştare teribilă şi, cu toate atacurile paranormale energetice direcţionate din tribună către arbitrii, până la urmă sportivii noştrii cu multă stăpânire de sine şi inteligenţă, au suflat în iaurt, aruncând măştile de pe faţă, doar atunci când au fost siguri că tuşele sunt bine fixate şi nu se mai pot şterge din liste, ca la Referendum alegătorii. (Ce bine că Referendumul a fost înainte!)

          N-am nicio treabă, dar ruşii ăştia ar putea lua lectii la numărarea tuşelor valabile de la experţii noştrii Dragnea, Oprişan, sau ar conta şi un stagiu de manipulare de un an cu domnul doctor Ponta, că tot e prietenie mare.

          Ne duielăm cu Corea de Sud. Ora 20,45. Sentimentul meu e că ar fi timpul aurului.

Voturi şi jacuzii

           Ieri, zeii nu au fost cu noi. Nu atât în Londra la Olimpiadă, unde în cea de-a şasea zi nu am mai luat nici o medalie, cât mai ales pe plaiurile noastre mioritice unde Curtea Constituţională nu şi-a asumat nici o răspundere amânând o decizie care ne va face mult rău.

          Leul, buimăcit, încasează ca bietul Bute în ring şi nu are nici o şansă să se mai trezească din pumni. Privim consternaţi din tribună spectacolul, aşteptând ca cineva să arunce prosopul. Nu mai sunt prosoape. Le-au luat pe plajă la Neptun organizatorii dezastului. S-au dus cu toţii la Mazăre. La el în buncher se pot face relaxări specifice. O armată de fotomodele nu-l slăbesc pe Ponta. Au consemn de la iuncher:

          – L-ati votat, e al vostru! Dar să nu vă faceţi iluzii!

          Programaţi-l pe mute, că ne-ngheaţă jacuzii!...

Raspuns scrisorii poetului Viştea

           Am citit scrisoarea (clic pe link) poetului Viştea către Coana Europă pe blogul lui Augustin Doman. Învolburată. Am crezut că s-a mutat Oltul la Târgovişte. Multe adevăruri spuse în jurul unui ceaun cu măligă pripită, fierbând sub presiune în Poiana lui Iocan unde gazul tras pe ţeavă arde direct sub pilostrii.

          Respect domnule Viştea! Dar nu văd îndoiala.

          Bunică-mea Păuna, dinspre partea mamei, îmi spunea totdeauna să mă-ndoiesc dacă văd o minune, să mă ciupesc de trei ori şi, dacă se-arată la fel să mai întreb pe cineva.

          V-aţi ciupit cumva domnule Viştea? Aţi făcut un duş când steagul NATO, din senin, a fost dat jos de Crin la Cotroceni? L-o fi vândut la ruşi?...

          Dar când sub ochii noştrii aproapele, încreţeau floricele de gheaţă toate apele, de minciunile lui Ponta? Gheaţă subţire ca o pojghiţă sub care apa dădea în clocot.

          Cum să laşi să lunece periculos ţara pe o asemenea pojghiţă ticluită cu gânduri viclene?

          Adevat, n-am votat!

          Din convingere, nu din lene. După opt milioane de voturi împotrivă, multe necurate ştiu, mă ciupesc de trei ori, încă mă îndoiesc, dar garantez că sunt viu şi gândesc.

          N-ar trebui domnule Viştea să gândim împreună?

Cu monstrul deasupra capului

           Halterofilul, e un atlet care nu ţine seamă de legile propriului corp şi în aceeaşi măsură de legile fizicii, sfidând gravitaţia planetei într-un efort  supraomenesc. Forţa minţii sparge limitele îngăduite şi împinge greutatea halterei cu puterea gândului. Trăsăturile se schimonosesc, fibrele muşchilor se împletesc în funii groase ce ţin în chingi explozia.

          Roxana Daniela Cocoş, fata noastră din Carpaţi era frumoasă şi cu monstrul acela de fier deasupra capului. La ultima încercare, a ridicat haltera, o dovedise, dar s-a grăbit să dea cu ea de pământ.

          Pe podium, la ceremonia de premiere, nouă ni s-a părut mai strălucitor argintul.