Toamna la Mogosoaia

Lăturile Cafenelei literare se varsă în Argeş

                  Un gust amar şi frustrant. De fapt mâhnirea e starea de spirit cu care încep acest demers.

Personaje:

·        Personajul principal, vedeta – Virgil Diaconu, Directorul Cafenelei literare, Redactorul-şef, Redactorul secţiei proză, Redactorul sectiei poezie, Redactorul secţiei critică literară, singurul membru cu drepturi depline în redacţie – poet.

·        Celălalt personaj principal, „vendeta”; făcut, nu născut! – Ion Toma Ionescu, un personaj şters din literatură de regimul comunist(mai nou şi de Virgil Diaconu) care a îndrăznit să scrie trei cărţi de poezie şi una de memorii albastre, CNSAS-iste, în vremea democraturii. – El zice că e tot poet. El, nu şi Uniunea Scriitorilor.

·        Apărătorul, un prieten – Aurel Sibiceanu, cel care a îndrăznit să aibă o opinie diferită liniei trasată de Virgil(mai sunt şi alţii, în afara luptei), Redactorul secţiei poezie a revistei Argeş, sora mai mare a Cafenelei – poet

·        O voce tăcută – Dumitru Augustin Doman, Redactorul-şef al revistei Argeş, în paginile căreia se păruiesc combatanţii. E drept că unii nu combat în nici un fel, neavând acces la litera tipărită şi, în consecinţă, neavând drept la replică („Ce mai contează, insul are blog!”) – scriitor.

·        Personajul din umbră – Securistul, el apare când te aştepţi mai puţin. E acelaşi securist bun din Dosarul „Albaştrii”.

Celelalte personaje la care vom face referire au apariţii cu totul întâmplătoare şi e sigur că niciunul nu candidează la alegerile din Decembrie.

Contextul relaţional.

            Până când unul dintre(din sau dintre? nu ne-am lămurit...) ei a aruncat cu piatra, cei trei, Virgil, Aurel şi Iti(Toma) erau încredinţaţi că sunt prieteni de peste patruzeci de ani.

            DAD, provenit în Piteşti, nu putea face faţă la ciomăgeala între prieteni şi avea pe umeri revista,  nu-i aşa? N-avea nici carnet de arbitru, iniţial s-a dat neutru.

            Despre securist, el cumva era parte în mintea tuturor.(reminescenţele trecutului)

Faptele.

            Faza I.

            Scrii o carte de poezie, de exemplu Bursa îngerilor şi te aştepţi la cuvinte de întâmpinare. Lansarea e cu o sală plină de lume bună şi familie. În capul mesei Virgil îşi prezintă prietenul citind de pe nişte foi dictando o cronichetă scrisă special. Cuvintele cad strâmb, şleampăt cumva, sala e nemulţumită de prestaţie. Nu-i nimic, are el o zi mai proastă. Îmi mărturisise că citise douăzeci de pagini din Bursă. Poate că nu a înţeles, nu a avut starea necesară, nu contează.

            Magda Grigore vorbeşte ca un broker aplicat, repară şi ridică indicele la Bursă cu o demonstraţie de profesionalism. Denisa Popescu preia şi continuă cu farmecul inegalabil. Citesc şi eu câteva poezii. Sala prinsă, aplaudă.

            Faza II-a.

            Colaborator permanent al Cafenelei literare în ultimii ani, în ritmul meu neprolific, îl ajutam pe Virgil fără nici o pretenţie financiară. O revistă e greu de făcut singur, mai ales când ordonezi materialele, stabileşti sumarul şi apoi trebuie s-o expediezi în ţară să circule. Am avut surpriza neplăcută imediat după lansare, răsfoind numărul nou al Cafenelei literare, să regăsesc textul lui Virgil, parcă mai înveninat, introdus după ce stabilisem împreună materialele ce urmau să intre în sumar. L-am citit bulversat. Puneam în plicuri revistele să le expediez. Mi s-a părut un atac la persoană, un linşaj ţinând cont de la cine venea. Nu am fost în stare să mai continui. Marcat, la plecare am mers la el în birou şi, fără să ne certăm, i-am spus că dacă nu-mi publică un drept la replică în numărul următor, nu o să ne mai cunoaştem şi n-am cum să-l mai ajut. Nu mi l-a publicat. Nu ne-am mai salutat de atunci.

            L-am rugat pe Doman să publice el dreptul meu la replică în revista Arges. Îmi oferise o colaborare, culmea retribuită, ca să ţin o rubrică permanentă. Chiar au intrat o dată în cont 70 de lei. Nepreţuiţi, doar erau câştigaţi din literatură. N-a fost de acord să publice pe motiv că Argeşul nu e loc de maidan. L-am înţeles.

            Faza III-a

            În numărul din august al Argeşului, în ciclul său Glorioşii ani ai ratării, Aurel Sibiceanu face câteva referiri de bun simţ la adresa ultimelor mele cărţi – Dosarul „Albaştrii” şi Bursa îngerilor – în care îşi exprimă nedumerirea asupra abordării de neînţeles,  manifestate tendenţios de bunul nostru prieten, acuzându-l pe Virgil, fără a-i da numele, oarecum de tehnici de abordare specifice. Aici intră în scenă şi securistul. Amănuntele le puteţi avea daca urmaţi acest link. 

           

            Faza a IV-a

            Ofuscat, Virgil impune un drept la replică în revista Argeş vis-a-vis de textul lui Sibiceanu şi, ca să-şi desăvârşească opera, simte nevoia să mai aducă o dată capodopera sa critică la Bursa îngerilor în paginile suratei mai mari. Şi cum moda copy-paste proliferează, îşi plagiază propria operă, impropriu spus.

            Vă sfătuiesc, dacă lizibilitatea nu este optimă pe blog, căutaţi în ultimul nr. al revistei paginile 28 si 29. Link-ul aici.

            Nu citiţi? Nici nu ştiţi ce pierdeţi!

            Faza V-a

            Promit să n-o mai lungesc. În această fază mi s-a părut firesc să merg pe „maidan” şi civilizat, să mai cer o dată lui DAD să-mi publice dreptul la replică. Eu, ca parte vătămată a zmotocelii, nu mă regăsesc practic nicăieri. Răspunsul mi s-a părut bulversant:           – Ce mi-ai făcut domnule!? Din cauza dumitale sunt ameninţat din toate părţile. Temporar pe dumneata nu te mai public şi nici pe prietenii dumitale! ( Rămânea de zis: „Nişte puşlamale!”)

            Ultima fază.

            Găsiţi aici link-ul cu dreptul la replică publicat doar pe blogul meu. E important.

O cronică murdară. Drept la replică

O cronică murdară

                                                             Ion Toma Ionescu

          Citeşti o cronică de carte şi te întrebi dacă ea are legătură cu cartea de poezie asupra căreia s-a aplecat Măria Sa criticul? Şi, dacă da prin ce anume te convinge „chirurgul” respectiv că instrumentele lui au urmărit planul standard al unei operaţii de rutină sau, dacă a deschis cu bune intenţii organismul cărţii să vadă ce e înauntru şi a decis pe moment, la faţa locului, cu o mână sigură cursul optim al înciziei? Important după operaţie dacă pacientul  rămâne viu.

Aceste întrebări, mai sunt şi altele, îi pot fi puse oricărui ins care comite un lucru atât de complicat şi de mare curaj şi, desigur şi lui Virgil Diaconu, autorul unei operaţii pe cord deschis la Bursa îngerilor, ultima carte a mea apărută în două edituri, Paralela 45 şi Editura Transilvania. Nu revin cu explicaţii asupra dualismului om/înger al naşterii carţii mele. Luaţi-o simplu ca un dar prelungit în real, în anul 2012, anul revoltei şi dobermanilor care schimbă între ei guvernele, cum apreciaza cu sfăntă mânie prietenul meu Virgil în cronica sa.

Tehnica critică, îmi permit să cacofonizez din admiraţie pentru maestru, este relativ simplă. El decupează din realul corpului, după ce înlătură epiderma presupun(deschizând coperţile umplute de sânge) şi alege savant îndeosebi din viscere, măruntaiele: splina, pancreasul, ficatul, dar în special fragmente de intestine pe care le asamblează într-o altă ordine, într-o logică ce face ca actul său să fie marcat de o anumită îndemânare combinatorie şi de cele mai multe ori fragmentarismul aşezat savant, la sfârşit, aduce cumva cu personajul pictat după model, ca-n tablourile lui Hieronymus Bosch.

Un imaginar sărac

         

          Cronicile, sau eseurile cum agrează Virgil Diaconu să le denumească se vor explozive. O răutate rece, calculată, distrugătoare străbate prin deschizătura ecluzelor sale de te întrebi justificat, unde şi cum a acumulat în interior atâtea frustrări şi mizerie. Nu-i place nimic! Cărtărescu, bietul este zmotocit cu modernismul şi postmodernismul lui cu tot, „la firul ierbii”, în acelaşi număr 5 al Cafenelei literare, de gândeşti că Făt Frumosul, în faţa ochilor noştri uimiţi s-a luat la trântă cu zmeul. Acolo da, mai că înţeleg frustrarea! Îl înţeleg şi de ce s-a supărat aşa tare pe Manolescu, doar Istoria critică a literaturii romane s-a tipărit la Pitesti, in editura lui Călin Vlasie, putea să-l vadă şi pe Virgil cât de mare e.

Dar eu, prietenul său, Ion Toma Ionescu (Cine dracului a auzit de mine!), nu reprezentam de-a dreptul nici o ameninţare cu versurile mele dintr-unul sau două cuvinte. „Zece cuvinte scrise de autor(adică eu) ar echivala cu 10 versuri, iar 100 de cuvinte ar însemna 100 de versuri... Un adevărat poem mamut!” Când imaginaţia nu te dă afară din casă, numeri cuvintele dintr-un vers.

Dixit Virgil:”Lmbajul cărţii este predominant literar, denotativ, aproape lipsit de imagini poetice. Lirismul potolit, teşit, aplatizat, redus la tăcere ne arată că autorul (adică eu) este eliberat de vise, proiecte, frământări, tensiuni, catastrofe. Eul poetic nu este impresionat de nimic(da să ştiţi, Cărtărescu nici pe mine nu mă dă pe spate.) şi nu impresionează cu nimic. El nu sângerează şi pare că atinge idealul vechiului înţelept chinez: acela de a fi „simplu ca un lemn lucrat.” Bine mai zici maestre! Doar că lemnul e-n altă parte şi-n general, chirurgii n-au a vedea când curge sângele.

Dar nu despre carte vreau să vorbesc, despre ea poate vorbi singură. Deci să trecem la:

Fără punctuaţie

Revolta lui Virgil capătă substanţă, i se dă cum se spune apă la moară când are revelaţia că textelor le lipseşte punctuaţia, de unde trage concluzia că sunt lipsit de imperative, nu-mi pun întrebări, sau pur şi simplu nu stăpânesc virgula. Are tot dreptul să mă critice. Recunosc. Dar versurile sunt simple, n-au decât două cuvinte. Ţara e plină de poliţişti care te amendează pentru semnele de circulaţie! M-am gândit, măcar în poezie mea cititorul să se plimbe cum vrea el. Se pare c-am greşit dacă te-ai rătăcit, maestre!

Îngeri de pământ, îngeri ţapinari şi îngeri gardieni

          Problema îngerilor mi-a dat şi mie multă bătaie de cap, aşa că pot înţelege perplexitatea criticului, când în cartea mea „îngerii se bat cu perne”, „toarnă asfalt”, „schiază”, „fac surf” sau, după caz, când vine potopul devin „ţapinari” şi cară în plutele lor lemn pentru cruci, în cer. Singurul loc unde a rămas o limbă de pământ neacoperită de apă, ca să poată fi îngropată răutatea din oameni. Un platou pe un vârf de munte.

Suntem în anul 2012. Ne putem gândi la potop. Vine Apocalipsa, nu?...

          Despre îngerii gardieni? Cu siguranţă ei există şi printre fiinţele serafice. Degeaba Virgil vede gardieni doar în piaţa Universităţii şi nu e în stare să vadă şi dimensiunea socială a versurilor mele. Furia lui oarbă, trebuie să împroşte cu ură în faţă, direct, să-i înjure pe toţi, pe gardieni, pe poeţi, pe securişti.

Vă fac o mărturisire cu strângere de inimă. N-am mai simţit o stare într-atât de deprimată ca ieri, când puneam în plicuri revista Cafeneaua literară să o trimit în ţară şi am dat întâmplător de cronică, decât în urmă cu trei ani la CNSAS, când mi-am citit dosarul de la securitate, cu paginile scrise de informatori. Mici îngeri nevinovaţi! La Virgil, printre rânduri parcă văd lucind stelele.

În afara lumii dar nu şi a criticii de azi

„În cea mai mare parte a lor , versurile lui Ion Toma Ionescu nu sunt afectate de lumea în care trăieşte. Este nemulţumit acesta de ceva? Protestează el pentru ceva? Trage de urchi democratura sau nomenclatura de azi?”

Da maestre! Sunt nemulţumit nu de cronică ta, ea poate să cuprindă în sine multe adevăruri. Nu sunt un poet genial şi, ce-i cu asta! Ceeace mă frămăntă e că nu înţeleg de unde poate înflorii într-un om inteligent şi sensibil pe care l-am respectat, l-am ajutat după puterile mele, i-am citit cu plăcere poezia, aşa cum e încărcată de vrabii şi repetiţii şi n-am atentat la Lolite...

Îmi interzici dreptul de a mă exprima cum simt eu? Mi s-a mai interzis o dată de organe şi, încă mai scriu.

*

N-am avut niciodată ocazia să dau vre-un drept la replică. Mint. L-am dat o dată cum ştiu eu, prin Dosarul „Albaştrii”.

Această înşiruire de gânduri, ghidate în limitele impuse de textul cronicii „O poetică eşuată” semnată de Virgil Diaconu, poate fi un drept la replică. Îl înaintez către redacţia Cafenelei literare al cărui Director e Virgil Diaconu, Redactor-şef Virgil Diaconu şi Redactori: Virgil Diaconu, Virgil Diaconu, Virgil Diaconu. Ceilalţi l-au părăsit de mult. (Singurul rămas eram eu, sa-l ajut la expedierea revistelor).

Un al doilea exemplar, îl înaintez către redactia Revistei Argeş, nu înainte să-l public la mine pe blog ca să existe motivul eventualei nepublicări în revistă. Se ştie că norma de a nu se publica materiale apărute pe bloguri, e o lege scrisă.

            Iar aici, la acest link, găsiţi cartea Bursa îngerilor, ca sa vă faceţi o idee.

Uriaşul şi planeta footbal

Imaginea cu uriaşul care susţine pe umăr planeta, mi-a venit în gând alaltăieri, urmărind ultimele clipe incredibile în arena londoneză când nedrept stelele Şahtiorului s-au prăbuşit pe gazonul verde.

Tot universul părea că se resoarbe prin hăul acelei găuri negre deschise în vinclul porţii lui Piatov şi, doar uriaşul Lucescu încremenit în picioare fără să privească în jur concentrat doar în sine împotriva nebuniei hazardului, prinsese strâns deasupra capului cu braţele sale puternice ca să nu se piardă, blestemata aceea de minge.

Londonezii, după ce şi-au revenit din miracol şi-au aranjat ţinuta şi aşezaţi în scaune minute bune, căutându-l cu privirea, l-au aplaudat îndelung cu respect pe Mircea.

Uriaşul împietrise victorios într-un zâmbet amar cu planeta footbal pe umăr.

Pyramus & Thisbe 4 You

             Am văzut la Teatrul Odeon un spectacol de tot hazul(în sensul bun) inventat de Alexandru Dabija după postmodernistul William Shakespeare. Repetarea în patru ipostaze a aceleeaşi secvenţe teatrale citită regizoral în versiuni diferite, dă posibilitatea celor trei brigăzi actoriceşti, plus brigada artistică de amatori ai teatrului (maşinişti, electricieni, recuziteri), să fixeze ca picătura chinezească în mintea spectatorilor, toate replicile. 
            Nu m-am mirat de loc când nevastă-mea în bucătărie, ieri, intrase şi ea în rol mânuind cuţitul într-o gutuie (pentru gem!):

            – Da, da, da, da, da, da!...

            – Nu, nu, nu, nu, nu, nu!...

            Bine că n-a avut cine să joace "sinistra crăpătură" din zid, că dam de dracu cu madam Gutuie!...

            Recomfortant jocul plin de har al actorilor, dar şi soluţiile regizorale simplu ţintite.

            I-am recunoscut printre actori pe Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Ana Maria Moldovan, Pavel Bartoş, Marius Damian, Paula Niculiţă. Îmi cer scuze că numele maşiniştilor vor rămâne triste!... 
             N-am putut să rup afişul că se uitau fix la mine două poliţiste.

Rubrica: Autori interzişi. Din lotul Albaştrilor. Azi Ion Toma Ionescu.

Lumea văzută de Ion I

Miţa

          (Fragment _ nepublicat in revista...)

                                                                               Ion Toma Ionescu

            Să încep cu fetiţa vioaie, codiţe împletite, fundiţă roşie, mâinile zburătăcite prin aer şi privirea încrezătoare în prima bancă, străfulgerând cu o idee mai repede decât ceilalţi şcolari ceaţa vreunei întrebări dificile ce cobora peste lume de la catedră?

            Sau s-o privesc direct pe scenă, în curtea şcolii? O curte imensă. Undeva în dreapta, din aleea principală pietruită a profesorilor, doi meşteri ridicaseră scena din blăni solide luate cu împrumut de la gater. O Cătălină firavă ce-şi flutura cu simţiri peste capetele părinţilor, la serbarea de sfârşit de an, mărturisirea iubirii de Luceafăr, ţinând la piept coroniţa pe care o dobândise şi n-avea dreptul să i-o ia nimeni.

            – Numai inimă-n ea, nodul ăsta de fată a lui Mitică! Măcar la serbare, satul strâns ciopor în curtea largă a şcolii, era dispus să-i uite porecla lui tatamare Tobârlan şi acesta, în respectul general, îşi lipea palmele mari, apăsat, într-un pocnet greoi, doar al lui, separat de restul aplauzelor, mustrându-se în sinea sa că o mai înjurase câteodată când se grăbea seara pe după deal şi Miţa încă nu terminase de muls toate vacile.

            – Lasă că-i prinde bine şi înjurătura că i se urcă la cap!

            A uitat repede Miţa clipele ei de glorie. I s-au luat şi vacile, trecând în sarcina celei mai mici dintre surori, Veronica(Pe Miţa, a mică o striga „ţăţica” şi aşa i-a rămas numele sau „ţaţa” când s-au mai pus anii). Tat’su Tobârlan o trezea din pat din viul nopţii, îi turna să se spele afară dintr-o oală de pământ, aplecată peste parmalâcul sălii cu mânecile cămăşii suflecate. Apa se stropşea peste braţele ei ce păreau subţiri, dar de fapt erau învârtoşate de muncă.

            – Dă cu apă multă, nu-i purta de grijă că e destulă-n fântână! N-o strecura, ţine-o- n pumni şi spală jegul de pe faţă că azi vin boierii de la Bucureşti! De unde jeg? că se linciurea toată ziua cu clăbucul de la săpunul de casă. Mama Lina punea în el busuioc şi iasomie special pentru cele patru surori.

            – Măcar curată să fii şi grijă cum vorbeşti. Doar când eşti întrebată şi să nu te-ntinzi cum ţi-e obiceiul că mă faci de râs! O lua cu el la vilă în fiecare zi. Nu pe firul Văii Pribii, că era de ocol. Traversau drumul un pic în stânga din faţa porţii, dădeau capacul sub nuc, tăiat în gard la o parte, săreau peste un pârleaz în grădina Lucicăi şi puneau capacul la loc. Lucica era a’mică, de-o vârstă cu văr’miu Cornel, un pic mai mare decât mine, nu se născuse în vremea aia de care povestesc. Maică-sa, o ştiam bolnavă, imobilizată la pat, n-o văzusem la chip niciodată în copilăria mea, iar taică-su, croitor, mojmondea toată ziua la Singerul lui. Îmi scapă acu’ numele ălor bătrâni, chit că îi apucasem trăind şi nu am pe cine să întreb că s-au dus şi ai mei. Ştiu însă bine drumul acela.

            Ţineam latura stângă a gardului pe sub rândul de nuci, gardul nu se închidea înspre pădure. Şi chiar dacă, mai ales vulpile dădeau târcoale, n-aveau cum ajunge în spatele casei unde curtea animalelor şi păsărilor era împrejmuită şi lătra câinele, un câine mare ciobănesc. Treceam gârla Pribei într-un loc strâmt unde se culcaseră doi stejari. Apa era mare doar când ploua şi se strângeau toate şuvoaiele de se umfla cât un râu, ameninţând să scoată puntea din rădăcini, dar atunci trebuia s-o luăm de ocol. Poteca, după ce urcai, ţinea dreaptă deasupra gârlei o porţiune printre copaci până ieşea într-o margine. Numai ce părăseam concertul matinal al cântăreţilor pădurii şi, ieşind de sub bolta de stejari şi fagi, se ivea soarele. În stânga, o livadă cu meri şi pruni întra până în potecă. In dreapta, un aluniş tânăr îşi făcuse loc intrând şi el la rândul lui în pădure. Ne umpleam buzunarele cu alune aplecând crengile direct din potecă.

– Hai Miţo că mai avem de treabă până vin boierii!

    Tobârlan era un fel de administrator la vilă. Era chiar administratorul doar că nu dormea acolo. De dormit, dormea Policrad. Acesta însă lăsase frâiele gospodăriei toate în mâinile lul tatamare, el îmbrăcând oarecum îndeletniciri boiereşti. Boier, nu zic bine, e prea mult. Mai degrabă paznic şi casier, păstrând pentru sine să facă plăţile celor care munceau pe moşie. Adus din oraş, om de încredere, Policrad nu se pricepea într-ale pământului, nu se băga nici la tocmeli, îi convenea ce-i zicea tatamare. Îi cerea din când în când socotelile cu care se urca pe tren şi le ducea la Bucureşti. Când veneau boierii la vilă, preţ de câteva zile, cu musafirii, aceştia puneau ţara la cale cu amândoi.

            După ce a venit democraţia şi s-a restricţionat vila, lui Policrad i-au lăsat comuniştii două camere într-o clădire anexă rămânându-i în continuare meseria de paznic. Vila era prea mare şi departe de sat, nu se hotărâseră pe moment la ce s-o întrebuinţeze.    Nemaifiind boierii, ăştia de la noi citiseră timpul probabil. Erau previziuni sumbre în ţară. Dar au reuşit să plece la timp. A plecat şi tatamare să-şi facă alt rost. A cumpărat în luncă ceva pământuri, s-a judecat cu ferma şi cât a trăi le-a stăpânit transformându-le în grădină de zarzavat. E mult de povestit, o vom face, trag nădejde, dacă va fi timp.

            De la Vilă, aşezată într-un luminiş înconjurat de trei părţi de pădure, un drum îngrijit dădea în şoseaua principală ce unea Piteştiul de Curtea de Argeş. Când eram copil doar o porţiune de câteva sute de metri era asfaltată în Merişani, de la gară până la parc, unde stătea Lupeasca cu casele. Lipăiam alergând cu picioarele goale pe şosea când duceam vitele la păscut în luncă.

            Am înţeles de la ţaţa, mătuşa mea Miţa, despre care vreau să povestesc, că acea porţiune se asfaltase din porunca regelui. Nu sunt sigur dacă nu cumva fabulez, dar mi-a rămas în minte, din auzite. Când se oprea trenul în gară se aşternea un covor de la scara vagonului pentru ca încălţările elegante ale lui Carol să nu se umple de praf. Viguri întregi dintr-un covor roşu, dacă o fi fost cu adevărat, se derulau până-n spatele gării la şosea. Acolo alaiul urca în şarete duse de cai al căror galop pe asfalt ţintuia aerul încărcat de mirosul de mere ce venea din livadă până la parc. Ţin minte vag că pe Valea Boierească, într-o curte, sub o polată, am prins chiar o caleaşcă frumos încrustată, cu canapelele din piele, se zice că era o caleaşcă regală, nu ştiu interzisă sau nu, dar murise vizitiul si nimeni n-a mai ieşit cu ea vre-o dată pe uliţele satului. După un timp s-a topit şi acea imagine.

            Şarete erau mai multe în sat, până a venit colectivul şi a luat toţi caii. Nu vreau să deviez de la subiect dar ar trebui să mă ocup şi de parc, să-l descriu cumva, să-l repun în drepturi sau să-l imaginez, căci eu l-am văzut când el se stricase deja, lăsat în paragină de comunişti. Am s-o fac cu siguranţă mai târziu. Copacii aliniaţi perfect, mai puteau desena în vegetaţia luxuriantă întinsă anarhic din gardul viu, sălbăticit, vechea dispunere a aleilor. Se păstrase doar aleia principală, până la scările monumentale ce urcau pe platoul curţii largi, pietruite, întinsă între casele cu etaj, ascunse privirii de copaci şi de gardul zidit din cărămizi, înalt de trei metri cu o lăţime de cel puţin o jumătate de metru care înconjura  pe câţiva kilometrii întregul parc.                    .

            În dimineaţa asta Miţa mai avea de şters în interiorul vilei oglinzile şi praful de pe mobilele din lemn masiv, pe care de altfel ieri le mai ştersese o dată, dar trebuia ca totul să strălucească. Stăpânii aduceau cu ei musafiri de vază, un general care lucra în minister, cu soţia şi pe sora acesteia. Abia de terminase treaba şi se privea mulţumită în apele limpezi ale oglinzii veneţiene uriaşe ce domina salonul de la etaj. O fetişcană îmbujorată la faţă, a cărei înălţime mică era ascunsă de supleţea mijlocului încins cu bete peste fota brodată cu arnici şi ia înflorată, o privea de pe malul celălalt. Îi şedea bine Miţei în costumul de duminică. Fată de popi din Curtea de Argeş, mama Lina păstra tradiţia şi-şi trimitea copii la horă duminica în costum tradiţional. În cinstea musafirilor a trebuit să se îmbrace deosebit şi azi, se pare că nu greşise, îi şedea bine ţărăncuţă.

            Un claxon s-a auzit insistent pe drumul spre vilă intrând din şosea şi agitaţia a sporit. Toată suflarea s-a adunat în câteva zeci de secunde, aliniindu-se în faţa scărilor printre rondurile cu flori. Din cele două maşini au coborât cinci persoane adulte, doi domni, trei doamne şi trei copii. Miţa s-a înclinat în faţa boierilor şi, toată numai zâmbet, a luat copii de mână cerând îngăduinţa să-i plimbe şi să culeagă cu ei alune, taman ce ruginiseră de câteva zile şi aveau sâmburele copt.

            – Ai grijă că sunt năzdrăvani, să nu-şi dea peste degete cu piatra când spargeţi alunele. Şi când intraţi în casă, să se spele pe mâini la cişmea.

            Ziua aceea se pare că a schimbat viaţa Miţei. Generalul a plăcut-o şi i-a propus lui Mitică să i-o dea la Bucureşti, fată în casă, de ajutor generălesei la călcat cămăşile, să ducă şi să aducă copii de la şcoală şi vor avea grijă să-i fie bine când s-o alege la casa ei. S-a gândit Tobârlan, nu-i de colea să ai o odraslă în Bucureşti. Şi pe loc şi-a dat încuvinţarea de părinte.            

            Nu a fost grea viaţa în capitală. Cea mai importantă răspunderea o avea când lustruia cizmele generalului. Tare mulţumit era dimineaţa acesta când îşi căuta în bombeuri mustaţa. Pleca liniştit la minister, era la locul ei mustaţa. Şi nici nu albise, asta datorită Miţei.

            Copii au crescut repede, mergeau singuri la şcoală. Miţa făcea cumpărături pentru casă în cartier(Ferentari parcă). Cumpăra mai mult de la „Prăvălia lui Nae”. Găsea acolo de toate. Vindea un flăcău chipeş, înalt de două ori cât „dânsa”. Ulterior a aflat că era de fapt proprietarul prăvăliei. Nu i-a displăcut nici „dânsului” fata care-şi făcea drum la prăvălie pentru orice fleac, aproape în fiecare zi. Nu i-am auzit niciodată pe cei doi în copilăria mea şi mai târziu, tutuindu-se. „Dânsul”, „dânsa”, „dumnealui”, „dumneaei”, aşa îşi vorbeau unul despre celălalt.

            – Ia spune Miţo, nu ţi-ar place să vinzi în prăvălie? I-ar fi plăcut, nimic de zis, dar era prea mică de înălţime şi abia de s-ar fi zărit de după tejghea.

            – Ia să vedem! Olteanul vânjos a luat-o în braţe şi a trecut-o dincolo. Cam avea dreptate „dânsa”, a trebuit să recunoască. În ziua următoare, când a trimis-o generăleasa să cumpere două kile de crap proaspăt adus de la Brăila, a încercat din nou. Toată noaptea olteanul meşterise un grătar de lemn în jurul tejghelei. A ridicat-o în braţe peste tejghea şi a trecut-o cu grjă dincolo. N-o mai privea de sus. Se înălţase. Cu grătarul era deja la nivelul lui. A profitat, nu mai era nimeni în prăvălie şi a sărutat-o.

            În sâmbăta din săptămâna următoare, Nae a mers la general să o ceară de soţie. Generalul l-a măsurat, cam înalt, nu l-a întrebat decât unde a făcut armata. Olteanul i-a răspuns scurt:

            – La cavalerie, să trăiţi domnule general!

            Se pare că răspunsul a fost bun şi l-a chemat la Bucureşti pe Tobârlan, era de grabă, începea războiul.

            – Dom’ Mitică, dânsul şi dânsa s-au căsătorit.